FIINŢA UMANĂ ÎNTRE COORDONATE ALE TIMPULUI

Prof. Cristina Lorincz

Colegiul Tehnic Iosif Şilimon, Braşov

Timpul, o necunoscută „concretă”a existenţei noastre, este una din marile probleme existenţiale ale omului. Fiinţa umană, ca identitate singulară a planetei Pământ, este singura care percepe noţiunea de timp şi care are puterea, dacă se poate spune aşa, de a palpa forma imaterială a timpului.

De fapt, ce este timpul? Dacă am încerca să renunţăm la definiţia filosofică, aceea că timpul înseamnă simultaneitate, succesiune, dezvoltare şi ritm al existenţei, oare ce ar mai rămâne? În mod sigur ar rămâne ceea ce în mod curent reprezintă timpul pentru om. Un amalgam de contraste, de sentimente umane, de simţire omenească: viaţă şi moarte, fericire şi durere şi toate aceste sunt timp, sunt coordonate ale fiinţei umane, sunt ceea ce fiecare persoană simte în funcţie de propria interioritate.

Tocmai de aici şi relativitatea aceasta ... timpul se dilată sau se reduce la o străfulgeraţie în funcţie de sentimentul cu care învestim ceea ce ni se întâmplă. Oricum, tind să cred că se adevereşte opinia atât de des întâlnită, în special în ultima vreme, conform căreia prezentul nici nu există, el este deja un trecut, mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Vorbind despre timp, ne întoarcem automat către Proust ce reuşeşte să transmită un sentiment de linişte, senzaţia că este vorba despre tine acolo iar la sfârşit rămâne impresia că parcă ţi-ai însuşit tehnica de a te simţi primordial oricând şi oricum. Vei putea întotdeauna să te simţi atemporal şi să schimbi raportul clasic pe care omul îl are în raport cu timpul: acela de supus necondiţionat în raport cu o forţă pe care nu o poate cuprinde sub nicio formă.

Proust este un model în acest sens. „Timpul nu trecuse pentru a crea, ci pentru a înmulţi şi adânci automatismele, pentru a spori mentalitatea mecanică a lumii”, sunt cuvinte care sintetizează o atitudine. Reuşind print-o maximă concentare să retrăiască un moment din trecut, cu aceeaşi intensitate cu care trăieşte prezentul, îi ia timpului dreptul de a fi iremediabil faţă de persoana sa. De fapt, cum spunea Tudor Vianu ”căutând timpul pierdut, Proust regăseşte realitatea însăşi”.

Aflându-te pe urmele „timpului pierdut”, ajungi să vizualizezi această noţiune şi să o materializezi în înfţişarea unuei clepsidre din care se scurge nisipul dintr-o parte în cealaltă. Întorcând clepsidra, nisipul, acelaşi nisip, îşi va schimba doar sensul curgerii. Astfel, devine certitudine ideea că timpul trecut poate deveni prezent prin senzaţie, prin rememorări de mare intensitate trăite într-un prezent interior ... chiar dacă doar prin ochii filosofului.

Pentru noi, poate din cauza concreteţii lumii în care trăim, timpul lui Proust, puţin romantic, fantastic şi chiar imposibil pentru mulţi, nu-şi găseşte întotdeauna ecou. Mentalitatea actuală se aseamănă mai degrabă cu concepţia lui Aristotel, care vedea timpul legat de mişcarea şi transformarea lumii.

Pentru mulţi filosofi, timpul, ireversibilitatea lui a reprezentat o „gaură neagră” a gândirii omeneşti, o nebuloasă pentru spiritul iscoditor al omului. Omul s-a întrebat de la începuturile sale filosofice, când cugetarea era primitivă, ce reprezintă timpul. El observase doar, cum considera Victor Kernbach în „Mituri esenţiale” că „roţile lui sunt toate existenţiale”.

Thomas Mann vede timpul ca o noţiune strict teoretică şi filosofică. Muntele vrăjit simbolizează un spaţiu divin, ancestral, unde cei de la poale nu pot ajunge. Pentru cei de sus timpul are alte semnificaţii şi un alt ritm decât cel din lumea obişnuită, mai precis este un timp etern, într-un spaţiu infinit. Iată deci, o coagulare a ideii de timp, „o fracţiune de timp mitic- picturală” cum o numea autorul.

Odată cu sfârşitul romanului rămân însă o serie de întrebări . Oare trebuie să ne îmbolnăvim pentru a avea capacitatea de a da timpului un alt sens? Durerea şi suferinţa să fie cele care deschid porţile minţii, invitând la meditaţii pe tema timpului, şi nu numai? Se pare că aşa intuia Mann timpul deşi, într-un capitol „Schimbări” începe astfel: „ Ce este timpul? O taină ireală şi atotputernică.”

Dacă „În căutarea timpului pierdut”, aduce ideea că timpul înseamnă maximă concentrare, greu de relizat pentru mulţi, fiind prezent în raport cu stările sufleteşti ale eroului, Mann are alt punct de vedere. Timpul acestui din urmă, pe lângă faptul că ia aspectul unei teorii ştiinţifice, este mult mai abordabil, deşi titulatura romanului ”Muntele vrăjit” s-ar vrea o avertizare.

Să fie numai atât? Filosofie? Am descoperit în paginile unui scriitor, columbian de data aceasta, Gabriel Garcia Marquez, un alt fel de timp, o imagine mult mai apropiată de sufletele noastre. Senzaţia de fantastic, de mirific şi exotism pur pe care o capătă timpul în „Un veac de singurătate”, este de o tulburătoare sensibilitate şi armonie.

Timpul, unul din personajele centrale ale romanului, se manifestă pe mai multe căi.. Cel mai important este că omul, nu numai ca identitate singulară, ci ca o comunitate întreagă, reprezintă ideea de timp. Aici ne dăm seama că timpul este o coordonată a fiinţei umane, aici unde omul primitiv, mitic simte într-un mod pe cât de abstract pe atât de concret trecerea timpului.

Ideea repetabilităţii timpului reprezintă o modalitate de manifestare a timpului, autorul trăind cu impresia că „Parcă s-ar învârti timpul în loc şi parcă ne-am fi reînors la început...” Cei mai în vârstă nu se gândesc la apropierea morţii ci par ancoraţi într-un spţiu static şi monoton.

Odată cu trecerea timpului totul se degradează, idee care este perceptibilă în majortiatate digresiunilor pe această temă. Această ireversibilitate nu aduce durerere sau tristeţe oamenilor din Macondo. Experienţa, mediataţia, care duc la cunoaşterea timpului, sunt foarte importante pentru ei.

Să nu uităm că ei caută singurătatea deplină pe care nu o pot obţine decât respectând timpul. Şi uneori există un spaţiu magic, în care timpul stă pe loc, dând răgaz de cunoaştere, cum este camera de o linişte netulburată a vrăjitorului Melehiade. Deci, într-un cuvânt, timpul lui Marquez înseamnă singurătate, puterea de a te rupe din ritmul vieţii pentru a te dedica meditaţieie şi solitudinii: „Amândoi descoperiră în acelaşi timp că în locul acela era totdeauna martie şi totdeauna luni, şi atunci înţeleseseră că Jose Arcadio Buendia nu era atât de nebun cum poveste familia, ci că era singurul care fusese înzestrat cu suficientă luciditate pentru a întrevedea acest adevăr, şi anume că timpul putea fi şi el victima ciocnirilor şi a accidentelor şi deci putea să se spargă, lăsând într-o odaie una din fracţiunile sale eternizate”.

Am aflat ce este timpul după această incursiune în literatură? Poate că nu în totalitate pentru că timpul presupune o atât de mare diversitate. Dar, mai ales, timpul reprezintă mult mai mult decât noţiunea rigidă a cuvântului care îl defineşte, un conţinut sufletesc. Noţiunea de timp este una care ar trebui sa ne dea de reflectat. Timpul sau viaţa? Ce trece cu adevărat şi ce este ciclic?