TIPURI DE COMUNICARE

                                                                        Învăţător Oniciuc Eugen

                                                                        Şcoala cu clasele I-VIII Octav Băncilă, Corni, Botoşani

            Orice gest, orice privire a unei persoane comunică ceva. În demersul didactic desfăşurat la clasă este foarte important observarea modului în care elevii reacţionează la cele transmise de cadrul didactic.

            Cuvinte cheie: comunicare: verbală,  paraverbală,  nonverbală;

            Înainte de a vorbi despre cele trei formele de comunicare,  este necesar să definim comunicarea umană în general şi comunicarea didactică în particular.  

            Comunicarea didactică este una din formele comunicării (inter)umane prin care se vehiculează într-un cadru instituţionalizat şi asistat conţinuturile unei discipline. Ea este o formă de activitate umană extrem de complexă,  dar se bazează,  în principal,  pe transmiterea şi receptarea de semnificaţii (informaţii dotate cu sens). Implicând ideea de transmitere-receptare ne referim, de fapt,  la dimensiunea relaţională a comunicării,  în general,  şi a comunicării didactice în special,  dar această dimensiunea relaţională nu mai trebuie privită în sens clasic,  univoc-dinspre profesorul transmiţător către elevul receptor-dată fiind,  pe de o parte,  diversitatea codurilor implicate în actul didactic (cuvânt,  sunet,  gest,  imagine,  proxemică) a multiplelor canale ale comunicării rulate (auditiv,  vizual,  tactil,  olfactiv, etc.),  pe de altă parte diversitatea tipurilor de comunicare-verbală,  nonverbală,  paraverbală-implicate în orice act didactic.

    Luminiţa Iacob propune o clasificare a formelor de comunicare,  după următoarele criterii:

               - partenerii implicaţi,  statutul interlocutorilor,  codul folosit,  finalitatea actului comunicativ,  capacitatea autoreglării,  natura conţinutului.

      Cel mai amplu criteriu îl reprezintă codul folosit. Aici se disting trei tipuri de comunicare:

              - verbală,  paraverbală,  nonverbală.

       Comunicarea verbală (CV)

       Acest tip de comunicare este codificată şi transmisă prin enunţuri care au la bază unitatea minimală,  semnificativă numită cuvânt. Comunicarea verbală este orală sau scrisă,  iar canalele sunt deci auditive şi sau vizuale; ambele tipuri fiind la fel de frecvente. Cominicarea scrisă poate include şi alte forme sau manifestări ale comunicării interumane:comunicare lateralizată,  publică,  referenţială,  atitudinală,  la fel cum comunicarea orală poate subscrie şi comunicarea intrapersonală, publică, subiectivă etc. Ştiinţele lingvistice şi nonlingvistice au fost preponderent interesate în cerceterea comunicării scrise şi mai puţin interesate în cerceterea comunicării orale. În lumea ştiinţifică contemporană, dat fiind cerinţele societăţii actuale, accentul se mută, însă,  tot, mai mult pe cercetarea comunicării, elaborându-se în acest scop tot mai mult tehnici de observare şi interpretare a comunicării orale.

    Comunicarea paraverbală (CPV)

     Comunicarea paraverbală este o comunicare inferentă pentru că se asociază şi se suprapune comunicării verbale prin forme de manifestare cu semnificaţii aparte, cum ar fi caracteristicile vocii (care dau informaţii despre genul natural al emiţătorului,  despre vârstă,  despre starea de spirit, veselă,  tristă,  fals neutru, vagă, etc.),  caracteristicile de pronunţie (care dau informaţii despre gradul de educaţie,  capacitatea de comunicare şi de control al gândirii prin limbaj, zona de provenienţă,  intensitatea, ritmul, tempoul,  calităţile vocii,  pauzele(umplute sau nu de vocale neutre). Referindu-ne la pauzele în vorbire, menţionăm că o formă a acestora este tăcerea. Din punct de vedere didactic,  manifestarea comunicării didactice numită tăcere este un element deloc de neglijat. Comunicarea paraverbală,  deşi inferentă comunicării verbale, poate fi exploatată pentru schimbarea semnificaţiei mesajelor,  de exemplu cuvântul „scrieţi” poate avea inflexiuni care-i conferă diverse semnificaţii modale-poruncă, rugăminte,  îndemn,  implorare etc. şi care pot declanşa de răspuns diverse: executare,  ignorare, etc.

      Comunicarea nonverbală (CNV)

      Informaţia codificată verbal poate fi însoţită şi de elemente de kinezică, proxemică, mimică,  pantomimă, gestică atât din partea emiţătorului,  cât şi a receptorului. Specialiştii agreează tot mai mult ideea că o parte din achiziţiile noastre fundamentale de comportament, învăţate intuitiv sunt forme de comunicare ale efectelor şi emoţiilor. Privirea, orientarea corpului, distanţa dintre protagoniştii unei comunicări,  aprecierea acestei distanţe în vederea începerii, susţinerii sau terminării unei comunicări etc.  sunt forme ale comunicării nonverbale care se dezvoltă în timp şi care şi care ne însoţesc în toate situaţiile,  în societate,  la şcoală, acasă. Fără aceste forme complementare de comunicare, individul,  se pare,  nu şi-ar putea exercita în conformitate cu sine,  nici forma primordială de comunicare, cea verbală. Se consideră, de exemplu,  că există un număr de câteva mii de gesturi,  dar puterea lor de a semnifica şi de a comunica înţelesuri este redusă,  având o putere redusă de generalizare. Aceste forme complementare au fost studiate şi clasificate, după modul de manifestare. Există mai multe asemenea clasificari. Luând în considerare relaţia profesor-elev şi funcţiile pedagogice ale actilui de predare-învăţare, A. Bellak stabileşte o primă structurare a comunicării neverbale, dar complementară şi analogică celei verbale.

       Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit, în proporţii hotărâtoare, prin comunicare paraverbală şi nonverbală :55% nonverbal,  38% paraverbal şi doar 7 % verbal.

        CV şi CPV sunt obligatoriu simultane,  CNV poate fi simultană, dar le poate şi anticipa şi succeda.

        Într-o comunicare cu dominanţă verbală, cum este cea dintre elev şi profesor, CPV şi CNV nu se adaugă verbalului,  ci formează un întreg structurat,  complex şi convergent.

        Comunicările para-şi nonverbale pregătesc terenul pentru mesajul verbal. Elevul are sentimentul importanţei conţinutului ce i se propune, transmis de profesor concomitent cu mesajul verbal al demonstraţiei,  dar decodificat mai rapid.

    O comunicare complexă, convergentă, uşurează îndeplinirea unor sarcini diferite. Exemplu: verbal se oferă o explicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi cei neatenţi, prin ridicarea tonului şi nonverbal se solicită daietul unui elev pentru a verifica o informaţie oferită anterior).

    Folosirea mai multor canale în transmiterea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mari cantităţi de informaţii şi în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi atractivitatea actului de comunicare. Exemplu:o lecţie prezentată exclusiv verbal,  fără nicio modificare a intensităţii,  ritmului,  tonalităţii,  etc. blochează recepţia auditivă).

      Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale,  para- şi nonverbale,  poate reprezenta,  nu de puţine ori, un spor de claritate şi prin aceasta, economie de timp. Exemplu: în explicarea noţiunii de dreptunghi, profesorul arată elevilor un dreptunghi.

Bibliografie:

Cucoş, C,  Pedagogie generală,  Editura Polirom, 1994

Ionescu,  Miron,  Demersuri creative în predare şi învăţare, Presa Universitară Clujeană, 2000