AUTENTICITATEA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ INTERBELICĂ

Prof. Iorga Violeta – Teodora

 Şcoala nr.16 ,,N. Bălcescu”

Perioada interbelică a însemnat pentru romanul românesc un amplu proces de modernizare la temelia căruia s-au aşezat studii şi lucrări de teoretizare şi conceptualizare ale unor importanţi romancieri ai perioadei. Unul din conceptele îndelung discutate ale perioadei a fost autenticitatea. Dacă pentru Anton Holban şi Camil Petrescu, autenticitatea era apanajul psihologismului, Mircea Eliade vede în autenticitate modalitatea de a depăşi individualismul, posibilitatea de a te include în universal prin experienţă. Eliade este cel mai profund teoretician al autenticismului, traducându-se printr-o angajare totală în real, în concret, angajare ce se realizează prin experienţă sau trăire a unor fapte. De aici, decurge şi problematica personajului modern – văzut ca un individ cu o viaţă intelectuală şi spiritulă tumultoasă. Un alt aspect important legat de autenticitate lui Eliade îl constituie prezenţa miturilor şi simbolurilor. Faptul că în povestirile şi romanele sale aproape fiecare imagine sau personaj ,,seamănă” cu o întâmplare sau o figură exemplară este profund legat de ideea de autenticitate.

În materie de roman, perioada interbelică cuprinde un amplu proces de modernizare, atât al creaţiei, cât şi al mentalităţilor literare. Hortensia Papadat-Bengescu o va numi ,,Renaştere”, iar Liviu Rebreanu ,,nelinişte creatoare”. Tendinţa generală a vremii era de a examina interiorul vieţii sufleteşti, adică de a scrie roman psihologic, însă fiecare dintre scriitorii interbelici o va face în mod diferit. Mai mult decât un rezultat al proustianismului, romanul psihologic a venit ca o rezolvare a crizei în care intrase romanul românesc, aflat la sfârşit de veac încă sub imperiul idilismului. 1

 Este pentru prima oară când romancierul, fie că se numeşte Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian, refuză să mai stea cuminte în spatele criticii, asumându-şi doar rolul de scriitor talentat şi iese de sub cupola literaturii teoretizând şi conceptualizând. Nu o fac atât de organizat şi didactic cum o făcuse mai înainte Titu Maiorescu, căci multitudinea şi diversitatea punctelor de vedere împiedică metodologia. Iată cum caracteriza Mihail Sebastian perioada: ,,Era o frenetică luptă pornită din dispoziţiuni spirituale, de cele mai multe ori sincere, dar totdeauna nelămurite. Evident, astfel de începuturi nu se organizează după nici un soi de tactică. Regulile de strategie ucid acolo unde, prin ferestrele deschise brusc, bat vânturi noi şi proaspete. Era necesară o primenire, o dărîmare de comode puncte de reper, un scurt şi puternic duş scoţian care să împrospăteze, să frămînte, să oblige.” 2

Privită în ansamblu, estetica autenticităţii se revendică din idealul existenţialist al unei generaţii păstorite de profesorul Nae Ionescu. Înainte de a fi ilustrate în literatură, tezele existenţialiste fuseseră teoretizate şi discutate în amănunt de către discursul filozofic al lui Noica, Cioran, Comarnescu şi chiar de doctrinarul Mircea Eliade. Aşadar, autenticitatea din literatură nu trebuie scoasă din contextul mai larg al unei ideologii aparţinând unei generaţii de intelectuali ai anilor ’30 (filozofi, ideologi, etc.). Doctrina lui Heidegger şi Sartre va deveni în perioada interbelică un fond conceptual foarte puternic, tinzând uneori să-şi subordoneze literatura.

În literatură, autenticitatea vine ca o replică la realismul atât de contestat în epocă. În studiul Paradoxul unei poetici, Cristian Moraru identifică două diferenţe ale realismului autenticist prin raportarea la vechiul realism. Prima se referă la înlocuirea referentului exterior şi anterior textului cu autoreferinţa sau ,,dublarea tendinţei mimetice de către cea , a de , a limbajului transparent de către unul opac ce explicitează propria substanţă.”3 A doua deosebire rezultă din limitarea exteriorului la o anumită clasă socială, cea a intelectualilor puşi pe fapte mari. Astfel, romanul realist autenticist redevine oglindă a lumii, dar a unei lumi în care încap doar tinerii intelectuali şi viziunile lor asupra realităţii.

La sfârşitul deceniului al treilea şi pe tot parcursul celui de-al patrulea, Mircea Eliade se alătură lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi Anton Holban şi militează pentru autenticitate.

Văzând că nu a fost pe deplin înţeles şi că opera literară nu i-a fost receptată foarte bine (mai ales Isabel şi apele diavolului ), Eliade simte nevoia să lămurească modul în care el concepe autenticitatea. Şi o face în mai multe eseuri din Oceanografie şi Fragmentarium. Mult mai amplu în explicaţii şi definiţii date autenticităţii, primul volum de eseuri înfăţişează o altă perspectivă decât cea vehiculată în cele două curente filozofice care s-au prevalat de el: existenţialismul şi fenomenologia.

Pentru Eliade, autenticitatea se traduce printr-o angajare totală în real, în concret, angajare ce se realizează prin experienţă sau trăire a unor fapte, iar experienţa personală duce la înţelegere (în prefaţa la Oceanografie apare: ,,Fiind o simplă carte de înţelegere, deci de experienţă personală şi de afirmare, mă temeam să nu fie considerată altfel decât ceea ce este considerată în realitate.”4).Această dimensiune gnoseologică a autenticităţii îl apropie pe Eliade de fenomenologişti, iar conotaţiile existenţiale ale conceptului nu ar putea fi negate. Dar Eliade asociază autenticitata cu universalitatea şi libertatea. În eseul Originalitate şi autenticitate Eliade opune cele două principii printr-un raţionament simplu: dacă originalitatea presupune automat individualitate, autenticitatea e garantată de universalitate. ,,În faţa originalităţii, eu propun autenticitatea. Care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru, în afară de ceremonialul, de tehnica şi fonetica inerentă în orice . A trăi tu însuţi , a cunoaşte prin tine, a te exprima pe tine. Nu există nici un în aceasta, pentru că o floare care se exprimă pe sine în existenţa ei deplină, nealterată, neoriginală, nu poate fi acuzată de individualism. Aici nu mai e vorba de persoane, ci de fapte. A povesti o experienţă proprie nu înseamnă , sau mai ştiu eu ce formulă. Înseamnă că exprimi şi gândeşti pe fapte. Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală.” 5

Rezolvarea paradoxului prin care autenticitatea se opune originalităţii e găsită de teoretician tot în atributele autenticităţii. Astfel, autenticitatea înseamnă universalitate pentru că aceasta din urmă presupune ieşirea din timp, abolirea istoriei, deci intrarea în universal: ,,Dacă nu renunţi la trecutul tău, la ta, nu poţi experimenta nimic pe viu, deci nu poţi cunoaşte imediat, real, ci printr-o transparenţă, prin mijlocire, prin relaţii....”6. Ieşind de sub incidenţa timpului şi a oricăror forme condiţionate de istorie, trăirea autentică înseamnă şi libertate. Prin experienţă omul ajunge la libertate: ,,Singura libertate posibilă o concep prin experienţă, căci nu pot scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu pot limpezi anumite obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu pot cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o. [...] Şi ca să obţii această libertate după care tânjeşte omul modern, nu este altă cale practică, eroică, iar nu contemplativă, decât aceea a experienţelor. Numai experimentând totul poţi cunoaşte real viaţa omenească, poţi ajunge un om întreg. Şi numai o astfel de cunoaştere, adică o astfel de realizare face posibilă libertatea omului nou, deschizându-i calea adevăratei creaţii şi sdevăratei fericiri”7.

Mai mult, experienţa este concepută ca ,,o nuditate desăvârşită şi instantanee a întrgii fiinţe. Nu poţi experimenta nimic dacă nu ştii să te dezgoleşti, dacă nu lepezi toate formele prin care ai trecut până atunci, dacă nu faci din tine o prezenţă .”8

Lepădarea de forme reprezintă un act de libertate şi de accedere spre universalitate, deoarece formele sunt factori de condiţionare ai individului, care îl închid între limite afective şi intelective. Tot libertatea echivalează cu transcenderea unor forme împietrite, a pre-conceptelor (Mircea Eliade le numeşte ,,superstiţii”), fie că ele se constituie în filozofie din ,,gândirea paralizată de propriile ei forme” 9

sau despre ,,stillul” şi ,,perfecţiunea” 10 din literatură. Este, aşadar, o accepţie spirituală a libertăţii, pentru că ,,libertatea nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăire în hazard şi în eventual. Este o imensă iluzie libertatea aceasta care te robeşte oricărei eventualităţi, te joacă şi te chinuie fără scop, luîndu-ţi şi iniţiativa şi cumpănirea.”11

Aşa cum o concepe Mircea Eliade, libertatea nu înseamnă posibilitatea de a evada din cotidian într-un spaţiu compensatoriu (aşa cum o percepeau romanticii, spre exemplu), ci o angajare mai reală în viaţă, o angajare care transcende datele individuale, limitate, istorice: ,,Libertatea înseamnă înainte de toate, autonomie, certitudinea că eşti bine înfipt în realitate, în viaţă, iar nu în spectre sau dogme; că trăirea ta, nemaifiind a individului din tine, a limitelor din tine, este o actualizare liberă a întregii tale vieţi, dându-ţi necontenit alte forme şi neoprindu-se niciodată la ele”.12

Asociind autenticitatea cu libertatea şi universalitatea, Mircea Eliade începe să se distanţeze atât de existenţialismul lui Heiddeger şi Sartre13, care asimilau ideii de autenticitate nihilismul şi pesimismul, cât şi de autenticitatea colegilor săi de generaţie. Asocierea o face graţie descoperirii disciplinei Yoga care, aşa cum afirma Eliade, are o deschidere mai mare pentru tehnică (către experienţa reală, concretă, către universalitate) decât pentru teorie (scheme abstracte care îngrădesc libertatea individului).

Pentru Anton Holban şi Camil Petrescu, autenticitatea era apanajul psihologismului: un individ singuratic, în dezacord cu lumea, este sondat până la insondabil, până devine ,,unic şi irepetabil”14. Eliade nu numai că respinge psihilogismul (când analizează Manhattan Transfer a lui John Doss Passos), dar vede în autenticitate modalitatea de a depăşi individualismul, posibilitatea de a te include în universal prin experienţă (pentru Eliade, două experienţe oferă această stare de graţie: iubirea şi moartea).

Când Eliade transferă conceptul de autenticitate în literatură, spune: ,,Un jurnal intim are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni. Faptele celui dintâi, fiind cu desăvârşire autentice şi atât de exprimate, încât depăşesc personalitatea experimentatorului şi se alătură celorlalte fapte decisive ale existenţei, reprezintă o substanţă peste care nu se poate trece. Dimpotrivă, un roman cu zece mii de oameni este o simplă carte făcută, cu personaje, cu originalitate.”15 Aşadar, universalitatea autentică este condiţia necesară şi suficientă pentru ca opera literară să devină genială. Dar cum se obţine autenticitatea în roman?

Aşa cum spunea mai sus, prin schimbarea formei romaneşti, jurnalul intim sau romanul subiectiv este mai autentic decât ,,romanul cu mase”. Afirmaţia este un atac indirect la romanul realist, mai ales la subvarianta sa socială. În Fragmentarium (în eseul Despre destinul romanului românesc) îşi justifică atacul cu exemplul romanului social francez, scris după Revoluţie, având drept personaje preoţi tâlhari, viconţi sadici, ţărani sau muncitori al căror suflet era srăbătut de cele mai nobile sentimente, şi din care n-a mai rămas nimic astăzi.

Dacă Eliade respinge obiectivismul şi excesul de analiză psihologică, acceptă în schimb, şi chiar recomandă intruziunea teoriei în roman. Dedică acestui subiect două studii în Fragmentarium, Teorie şi roman şi Ideile în epică, reluându-l accidental şi în alte studii. În primul eseu decretează că ,,epicul pur este o prostie”16 şi că ,,este absurd să interzici într-o operă epică”17. În sprijinul său îi invocă pe Rabelais, Sterne, Butler, Proust, Sthendal, care au ştiut să pună teoria la locul potrivit şi în cantitatea necesară în roman. Tot de aici deducem şi ce înseamnă teorie în roman pentru Mircea Eliade. El o asimilează în bună parte cunoaşterii şi poate aduce informaţii preţioase despre om şi epoca în care a trăit: ,,, adică inteligenţă, demnitate umană, curaj în faţa destinului, dispreţ faţă de truisme. De ce fug romancierii de această misiune a epicului: de a oglindi o epocă nu numai sub aspectul ei social, ci şi sub aspectul ei theoretic şi moral; adică de a oglindi eforturile contemporane către conoaştere, încercările de a valorifica viaţa, de a soluţiona problema morţii, întru-un cuvânt de ce fug de responsabilitate, de ce ezită să creeze oameni noi, oameni care să trăiască şi cu inteligenţa în 1930, nu numai cu instinctele?

O mare operă nu oglindeşte numai societatea contemporană, ci mai ales graniţele cunoaşterii la care a ajuns insul, victoriile sale teoretice .” 18

În Ideile în epică, Eliade apără formula romanescă propusă în studiul anterior, arătând că jumătate din marile romane au în cuprinsul lor pagini întregi de idei. Conştient fiind de rezerva cu care criticii români privesc romanul de idei, Eliade o explică prin influenţa franceză. Francezii, care au avut cei mai mari scriitori-teoreticieni au început să fie alergici la la romanele înţesate cu teorie, iar noi, mult prea influenţaţi de francezi, am preluat atitudinea , ignorând faptul esenţial că sriitorii români n-au făcut niciodată abuz de inteligenţă sau cultură în romanele lor. Cealaltă explicaţie, tot atât de valabilă, e ,,snobismul simplicităţii şi al ignoranţei“19. Moda de a spune că un film e mai bun ca Faust începe să se poarte şi la noi, alterând gustul şi preocupările culturale ale oamenilor.

Intră în relaţie directă cu cele de mai sus problema personajului din romanul modern. El trebuie să aibă ,,o conştiinţă teoretică a lumii“ 20, adică un weltanchauung. Lucru aproape inexistent în romanul românesc; dintre puţinele excepţii, Eliade îl citează pe Fred din Patul lui Procust: ,,Nu ştim dacă există în literatura românească un singur personaj care s-a sinucis din disperare sau din simplă dramă metafizică. Sînt multe însă care s-au sinucis din dragoste, sau din plictiseală sau din foame. În romanul românesc, nu există nici un mistic, nici un exaltat, nici un cinic. Drama existenţei nu se coboară până la rădăcinile fiinţei. Personajele româneşti sînt încă prea departe de a participa la marea bătălie contemporană care se dă în jurul libertăţii, a destinului omului, a morţii şi a ratării.” 21 Cu alte cuvinte, din viaţa unui om fac parte şi concepţiile, teoriile şi ideile lor, ca atare nu ar trebui trecute cu vederea atunci când se construieşte un personaj. În aceast constă impasul literaturii române: ,,Romanul românesc […] va triumfa definitiv când va izbuti să impună literaturii universale măcar două-trei personaje-mituri.(Nu e vorba de un ,,tip, avar, amant, gelos etc., ci de un personaj care să participle cât mai total la drama existenţei; să aibă destin, să-l doară carnea, să ştie lupta cunoaşterii, etc.)” 22

În prefaţa de la Şantier devine mult mai vehement la adresa unor mentalităţi conservatoare care excludeau zona spiritului din material primă a romanului: ,,Nu înţeleg de ce ar fi o carte în care se descrie o meserie oarecare sau o cocotă, şi n-ar fi tot atât de roman o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gînduri, sau viaţa unui om între cărţi şi vise. Descrierea fazelor unui cancer nu e întru nimic justificată, din punctual de vedere al realităţii sale, decât descriera fazelor unei cunoaşteri oarecare (de pildă , învăţarea unei limbi streine, sau a agriculturii, sau a matematicilor). De ce a unei cocote ar fi mai interesantă decât transrierea justă a dramei lăuntrice a unui matematician sau metafizician? Orice se întîmplă în viaţă poate constitui un roman. Şi în viaţă nu se întîmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere; se întîmplă şi ratări, entuziasme, filozofii, morţi sufleteşti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit, sau ar putea fi trăit.” 23 Iată temele predilecte ale romanului contemporan: ,,ratări, entuziasme, filozofii, morţi sufleteşti, aventuri fantastice”. Abolirea temei erotice din roman vine din altă convingere a lui Eliade, aceea că drama unui om nu mai trebuie să treacă prin sufletul unei femei. În studiul Dostoievski şi tradiţia europeană, Eliade critică ,,fervoarea ovidiană” care a contaminat întreaga literatură: ,,Uneori, continuitatea tipului literar feminine este uluitoare: Ovidiu, trubadurii, Petrarca, Dante. Alteori, femeia este agentul dramei: Cervantes, Shakespeare, Calderon, Goethe.

Un alt aspect important legat de ficţiunea lui Eliade îl constituie prezenţa miturilor şi simbolurilor. Faptul că în povestirile şi romanele sale aproape fiecare imagine sau personaj ,,seamănă” cu o întâmplare sau o figură exemplară, nu este o simplă coincidenţă. Pentru un scriitor care este concomitent şi istoric al religiilor, ,,lectura mito-critică” a lui Gilbert Durand sau ,,lectura iniţiatică” a lui Simone Vierne, constituie cheia dezlegării celor mai multe dintre texte.

Într-unul din studiile sale mitologice, Imaginaţia simbolică, Durand îl include pe omul de ştiinţă şi prozatorul Mircea Eliade în categoria celor care remitizează. Durand observă că există două tipuri dr hermeneutică a simbolurilor: cele care reduc simbolul la un simplu efect sau ,,simptom” 24 şi cele care îl amplifică. Din rândul primei categorii, care urmează hermeneutica demistificării, fac parte Freud şi Levi-Strauss, iar în a doua categorie, Durand îl include pe Heidegger, pe Van der Lew, pe Bachelard şi, nu în ultimul rând, pe Eliade.

Chiar dacă Eliade a negat în mai multe rânduri legătura dintre munca sa de cercetare şi cea litarară, s-a observat că mitul este un fel de punct convergent al celor două activităţi. În Jurnal şi în Încercarea labirintului, Eliade susţine că cercetătorul şi prozatorul sunt două persoane diferite şi că ştiinţa şi literatura în planuri paralele: ,,Sunt incapabil să exist concomitent în două universuri spirituale: al literaturii şi al ştiinţei. Asta e slăbiciunea mea fundamentală: nu mă pot menţine treaz şi totodată în vis, în joc. Îndată ce , regăsesc un alt univers; îl numesc oniric, pentru că are altă structură temporală şi, mai ales pentru că raporturile mele cu personajele sunt de natură imaginară, nu critică.” 25 Cu toate astea însă, preocuparea pentru redescoperirea unei dimensiuni sacre a vieţii şi a sacrului camuflat în profan e comună atât ştiinţei, cât şi literaturii, doar metoda e diferită.

Conştient fiind că omul modern descinde din şi că a moştenit de la acesta nevoia de a asculta poveşti exemplare, Eliade echivalează actul lecturii cu ritualul rostirii miturilor în societăţile arhaice:,,Până şi lectura are o funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societăţile arhaice şi literatura orală, care se mai păstrează în comunităţile rurale din Europa, ci mai ales pentru că lectura îi permite omului modern o , asemănătoare cu cea înlesnită de mituri. Fie că-şi timpul cu un roman poliţist ori pătrunde în universul temporal străin pe care-l reprezintă orice roman , omul modern este proiectat, prin lectură, în afara duratei sale personale şi integrat altor ritmuri, trăind într-o altă .” 26 Despre cum literatura trebuie să-şi asume funcţiile mitului şi despre cum devine naraţiunea noul mit al omului modern, Eliade îi vorbeşte lui Claude-Henri Rocquet: ,,Se ştie că literatura, orală sau scrisă, este fiica mitologiei şi a moştenit ceva din funcţiile acesteia: să povestească întâmplări, să povestească ceva semnificativ, ce s-a petrecut în lume. […] Cred că orice naraţiune, chiar şi aceea a unui fapt cât se poate de comun, prelungeşte marile povestiri relatate de miturile care explică cum a luat fiinţă această lume şi cum a devenit condiţia noastră aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Eu cred că interesul nostru pentru naraţiune face parte din modul nostru de a fi în lume. Ea răspunde nevoii noastre de a auzi ceea ce s-a întâmplat, ceea ce au înfăptuit oamenii şi ceea ce pot ei să facă: riscurile, aventurile, încercările lor de tot felul. Nu suntem nici ca nişte pietre, nemişcaţi, sau ca nişte flori sau insecte, a căror viaţă e dinainte trasată: suntem fiinţe umane formate din întâmplări. Iar omul nu va renunţa niciodată să asculte povestiri.” 27

 Mircea Eliade a încercat, prin toate mijloacele pe care le-a avut la îndemână, să-l facă pe om să recapete sentimentul sacrului. El este absolut convins că omul modern nu poate exista fără mituri şi că naraţiunea, care valorifică imaginarul mitic, este o formă de mântuire. La 5 ianuarie 1952, Eliade îşi planifica în jurnal un viitor articol în care să demonstreze încă o dată nevoia omului de a trăi alături de mit: ,,De scris un lung articol, pe carel-aş putea intitula De la nécessité du roman-roman. De arătat dimensiunea autonomă, glorioasă şi ireductibilă a naraţiunii, formulă readaptată conştiinţei moderne a mitului şi a mitologiei. De arătat că omul modern, ca şi omul societăţilor arhaice, nu poate exista fără mituri, recte fără exemplare. Demnitatea metafizică a naraţiunii, ignorată, bineînţeles, de generaţiile realiste şi psihologizante, care au ridicat la prim rang analiza psihologică, apoi analiza spectrală, ca să ajungă la reţele facile de filmare a automatismelor psihomentale. Marea lecţie a câtorva scriitori anglo-saxoni (Thorton Wilder, Faulkner în nuvele, dar şi Graham Greene) reabilitând naraţiunea directă, arătând câtă metafizică şi teologie poate dezvălui naraţiunea ca atare – nu comentariile sau analizele autorului.” 28

Dacă în cazul lui Eliade, lumea mitului este ,,pretext şi componentă a operei beletristice” 29, atunci sarcina cititorului este să identifice semnele pe care i le dă textul, să le organizeze pe nivele şi să ajungă astfel la semnificaţia finală.

1 Vezi Protopopescu, Al. , Romanul psihologic românesc, Cap. XIII, Un recurs, Cu o postfaţă de Vasile Andru, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002.

2 Sebastian, Mihail, Între experienţă şi temperament (I), în vol. Eseuri, cronici, memorii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cornelia Ştefănescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 95.

3 Moraru, Cristian, Paradoxul unei poetici, în Caiete Critice. Mircea Eliade, nr. 1-2 / 1988, p. 173.

4 Eliade, Mircea, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 95.

5 Eliade, Mircea, Originalitate şi autenticitate, în Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 138.

6 Idem, Despre o anumită experienţă, în Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 55.

7 Ibidem, pp. 56-57.

8 Ibidem, p. 54.

9 Idem, Despre un aspect al eternităţii, în Oceanografie, ed.cit., p. 33.

10 Idem, Despre scris şi scriitori, în Oceanografie, ed.cit., p. 80.

11 Idem, Despre o anumită experienţă, în Oceanografie, ed.cit., p. 55.

12 Idem, p. 55.

13 Vezi Al-George, Sergiu, India în destinul cultural al lui Mircea Eliade, în Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală românească, Editura Herald, Bucureşti.

14 Manolescu, Nicolae, Jocurile Maitreyiei, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1Gramar, Bucureşti, 2004, p. 459.

15 Eliade, Mircea, Despre oameni şi roman, în Oceanografie, ed.cit., p. 84.

16 Eliade, Mircea, Teorie şi roman, în Fragmentarium, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 119.

17 Ibidem, p. 119.

18 Ibidem, p. 120.

19Eliade, Mircea, Ideile în epică, în Fragmentarium, ed.cit. , p. 129.

20 Eliade, Mircea, Despre destinul romanului românesc, în Fragmentarium, ed.cit. , p. 91.

21 Ibidem, p. 92.

22 Ibidem, p. 91.

23 Eliade, Mircea, Prezentarea unui roman indirect, în India. Biblioteca Maharajahului. Şantier, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 251.

24 Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, traducere din limba franceză de Muguraş Constantinescu şi Anişoara Bolvocea, Editura Nemira, 1999, p. 101.

25 Eliade, Mircea, Jurnal. 1941 – 1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 163.

26 Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, traducere de Brînduşa Prelipceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 42.

27 Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, traducere şi note de Doina Cornea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, pp. 141-142.

28 Eliade, Mircea, Jurnal. 1941-1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 215-216.

29 Handoca, Mircea, Teoretician al romanului, în Mircea Eliade. Cîteva ipostaze ale unei personalităţi protetice, Editura Minerva, Bucureşti, 1992, p. 120.

Bibliografie:

· Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, traducere din limba franceză de Muguraş Constantinescu şi Anişoara Bolvocea, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.

· Eliade, Mircea, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

· Eliade, Mircea, Jurnal. 1941 – 1969, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

· Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, traducere de Brînduşa Prelipceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

· Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, traducere şi note de Doina Cornea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

· Moraru, Cristian, Paradoxul unei poetici, în Caiete Critice. Mircea Eliade, nr. 1-2 / 1988, p. 173.

· Vezi Al-George, Sergiu, India în destinul cultural al lui Mircea Eliade, în Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală românească, Editura Herald, Bucureşti.

· Manolescu, Nicolae, Jocurile Maitreyiei, în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1Gramar, Bucureşti, 2004, p. 459.