CÂMPUL LEXICAL SEMANTIC - CONCEPTE OPERATORII

Profesor Andra Elena Diaconu

Profesor de limba și literatura română,

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

În concepția lui Eugen Coșeriu conceptele operaționale cu care trebuie să operăm atunci când vine vorba despre câmpuri lexicale sunt: lexemul, arhilexemul, clasa, semul, dar și solidaritatea lexicală.

Lexemul este orice unitate de limbă care din punctul de vedere al conţinutului se prezintă ca un cuvânt simplu.

Arhilexemul este unitatea care corespunde în întregime unui câmp lexical. De exemplu, bovină este arhilexem pentru vacă, bou, taur, viţel; animal este arhilexem de un nivel superior căruia i se subordonează şi bovină ca lexem.

O clasă reprezintă totalitatea lexemelor care, independent de structura câmpului lexical, posedă, împreună, o trăsătură semantică distinctivă comună.

Solidaritatea lexicală poate fi definită ca determinare a conţinutului unui cuvânt din partea unei clase, a unui arhilexem sau a unui lexem. Cu alte cuvinte, definiţia unui cuvânt include prin trăsăturile sale distinctive şi clasa sau arhilexemul termenului definit.”[1]

În concepţia Angelei Bidu- Vrănceanu, termenii unui câmp lexico-semantic aparţin obligatoriu unei singure părţi de vorbire, iar câmpul lexico-gramatical poate fi considerat un alt sem comun, deoarece câmpul lexico-semantic reprezintă atât un principiu de segmentare, cât şi o clasă rezultată din analiza lexico-semantică (similar cu sinonimia, antonimia).

În semantica românească s-a analizat un număr considerabil de câmpuri: numele de rudenie, termeni cromatici, denumirile locuinţei şi ale instituţiilor, denumirile animalelor domestice şi sălbatice, denumirile fenomenelor sonore, dar au mai fost descrise şi două câmpuri abstracte din vocablarul afectivităţii. Cercetătorii au ajuns la concluzia că obiectivul esenţial în analiza câmpurilor lexico-semantice este acela de determinare a relaţiilor de sens dintre cuvintele câmpului, aceste relaţii fiind importante pentru definirea riguroasă a sensului, atât din perspectivă teoretică, cât şi aplicativă. Acest obiectiv poate fi realizat prin operaţii de comparare (bazată pe componentele de sens comune) şi de diferenţiere (exprimată de componentele variabile, distinctive). Definirea riguroasă a sensului depinde în mod esenţial de identificarea diferenţelor semantice din cadrul aceluiaşi câmp. „Gruparea cuvintelor într-un câmp poate fi complicată de faptul că acesta este alcătuit din clase şi subclase, a căror delimitare este, de asemenea, importantă pentru a stabili mai riguros relaţiile de sens şi, implicit, diferenţele relevante pentru un sens anume.”[2] Diferenţele de sens sunt stabilite de către lingvişti pe baza definiţiilor din dicţionare şi a relaţiilor de sens dintre cuvinte.

Cuvinte cheie: câmp lexical- semantic, lexem, arhilexem, clasă, sem, solidaritate lexicală, analiză semică.

Pentru o înţelegere mai bună a câmpului lexico-semantic considerăm a fi utilă definirea conceptelor lingvistice cu care vom opera în lucrarea de faţă. Prezentăm aceste concepte operaţionale după E. Coşeriu:

Lexemul este orice unitate de limbă care din punctul de vedere al conţinutului se prezintă ca un cuvânt simplu.

Arhilexemul este unitatea care corespunde în întregime unui câmp lexical. De exemplu, bovină este arhilexem pentru vacă, bou, taur, viţel; animal este arhilexem de un nivel superior căruia i se subordonează şi bovină ca lexem.

O clasă reprezintă totalitatea lexemelor care, independent de structura câmpului lexical, posedă, împreună, o trăsătură semantică distinctivă comună. Clasa fiinţe umane poate fi inclusă într-o altă clasă, fiinţe vii. Trăsătura semantică după care se defineşte o clasă este un clasem. „Câmpurile admit mai multe grade de structurare, în sensul că un câmp de un grad determinat poate fi integrat ca unitate într-un câmp de grad superior. Valorile de ordin foarte general, funcţionând în serii de câmpuri (de exemplu <<animat>>, <<inanimat>>, <<animal>>), pot fi numite claseme, termen propus de B. Pottier”.[3]

Semul este cea mai mică trăsătură distinctivă de conţinut, rezultată în urma analizei semantice.

Solidaritatea lexicală poate fi definită ca determinare a conţinutului unui cuvânt din partea unei clase, a unui arhilexem sau a unui lexem. Cu alte cuvinte, definiţia unui cuvânt include prin trasăturile sale distinctive şi clasa sau arhilexemul termenului definit.”[4]

Bernard Pottier identifică patru tipuri de constituienţi ai conţinutului semantic al unui cuvânt: sememul, clasemul, arhilexemul şi virtuemul.

„Sememul sau ansamblul semelor distinctive corespunde, în parte, <<diferenţei specifice>>; clasemul sau ansambul claselor conceptuale generale apare nu prea des în definiţii. Arhisememul sau sub-ansamblul comun unui ansamblu de sememe este <<genul proxim>>. El exemplifică şi ceea ce se înţelege prin virtuem, analizând conţinutul semantic al cuvântului cufăr: „cutie mare de lemn sau de metal, bombată...”; această ultimă însuşire este adevărată, dar nu şi distinctivă; un sem sau un ansamblu de seme non-distinctive constituie un virtuem.”[5]

În concepţia Angelei Bidu - Vrănceanu, termenii unui câmp lexico-semantic aparţin obligatoriu unei singure părţi de vorbire, iar câmpul lexico-gramatical poate fi considerat un alt sem comun, deoarece câmpul lexico-semantic reprezintă atât un principiu de segmentare, cât şi o clasă rezultată din analiza lexico-semantică (similar cu sinonimia, antonimia).

În semantica românească s-a analizat un număr considerabil de câmpuri: numele de rudenie, termeni cromatici, denumirile locuinţei şi ale instituţiilor, denumirile animalelor domestice şi sălbatice, denumirile fenomenelor sonore, dar au mai fost descrise şi două câmpuri abstracte din vocablarul afectivităţii.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că obiectivul esenţial în analiza câmpurilor lexico-semantice este acela de determinare a relaţiilor de sens dintre cuvintele câmpului, aceste relaţii fiind importante pentru definirea riguroasă a sensului, atât din perspectivă teoretică, cât şi aplicativă. Acest obiectiv poate fi realizat prin operaţii de comparare (bazată pe componentele de sens comune) şi de diferenţiere (exprimată de componentele variabile, distinctive). Definirea riguroasă a sensului depinde în mod esenţial de identificarea diferenţelor semantice din cadrul aceluiaşi câmp. „Gruparea cuvintelor într-un câmp poate fi complicată de faptul că acesta este alcătuit din clase şi subclase, a căror delimitare este, de asemenea, importantă pentru a stabili mai riguros relaţiile de sens şi, implicit, diferenţele relevante pentru un sens anume.”[6] Diferenţele de sens sunt stabilite de către lingvişti pe baza definiţiilor din dicţionare şi a relaţiilor de sens dintre cuvinte.

Analiza semică are ca scop delimitarea, definirea şi interpretarea semelor comune şi a celor variabile prin care se caracterizează unităţile lexicale componente ale unui câmp dat. Este necesar mai întâi să fie identificat semul comun tuturor lexemelor câmpului. Acesta are în genere valoarea unui concept general şi face parte, în cadrul analizei componenţiale, din definiţia termenilor determinaţi, alături de alte seme particulare, proprii fiecărui cuvânt. Nu toate semele sunt cunoscute în prealabil, căci ele se lasă formulate pe măsura stabilirii opoziţiilor imediate existente între termenii câmpului.[7]

„Analiza semică a jucat un rol esenţial în modernizarea studiului lexico-semantic al diferitelor limbi”[8] deoarece, „prin compararea aceluiaşi câmp în două (sau mai multe) limbi rezultă diferenţe în redarea aceleiaşi realităţi extralingvistice, ceea ce demonstrează contribuţia limbii (şi a lingvisticii) în cunoaştere. Prin compararea aceluiaşi câmp în limbi diferite, se constată diferenţele de lexicalizare, absenţa unor seme, prezenţa altora, ceea ce determină opoziţii semantice distincte, ca dovadă că limbile nu copiază realitatea extralingvistică, că se redau anumite aspecte care par pertinente la un moment dat pentru fiecare limbă în parte.”[9]

Analiza contextuală a câmpurilor lexical-semantice este considerată o metodă de rafinare, de precizare şi detaliere a rezultatelor analizei semice, având în vedere specificarea incompatibilităţilor şi a restricţiilor contextuale prin care se caracterizează termenii unui câmp semantic.

Studiul capacităţilor combinatorii ale termenilor componenţi ai câmpului pune probleme diverse, pentru că investigarea posibilităţilor de combinare ale unei unităţi (în raport cu alte clase de contexte) vizează relevarea restricţiilor contextuale, importante fie pentru descrierea la nivelul limbii, fie pentru observarea consecinţelor din planul vorbirii. Aplicarea analizei contextuale conduce la constatarea că există două tipuri diferite de cuvinte polisemantice: cuvinte care, pe lângă un sem comun, deţin şi seme diferenţiatoare; acestea din urmă se verifică în context şi cuvinte care nu prezintă diferenţe semantice reperabile la nivelul semelor, ci numai diferenţe contextuale.[10]

Bibliografie:

1. Bidu-Vrănceanu, Angela , Forăscu, Narcisa , Limba română contemporană, Lexicul, Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 2005

2. Bidu-Vrănceanu, Angela , Forăscu, Narcisa ,Modele de structurare semantică, Editura Facla, Timişoara, 1984

3. Munteanu, Lucia-Gabriela , Câmpul lexical-semantic <<drum>> în limba română, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2004