CONSILIEREA COPIILOR CU STIMA DE SINE SCĂZUTĂ

Prof. înv. preşc. DAN FLORINA

Grădiniţa cu PP nr 19 Braşov

Pentru a-şi forma o stimă de sine pozitivă copilul are nevoie ca adulţii din anturajul său (părinţi, persoane semnificative sau profesori) să instaureze un echilibru între „securizare”/ susţinere (să i se arate că este iubit) şi „lege / regulă”.

Modul în care adultul îl susţine pe copil are asupra stimei de sine consecinţe diferite:

- copilul „răsfaţat” care integrează faptul că are o valoare, părinţii îl iubesc mai mult şi dincolo de orice (soclul stimei de sine este bine consolidat) dar nu este pregătit să obţină dragostea altor persoane; este rezultat al susţinerii necondiţionate: indiferent ce face copilul primeşte susţinere, iubire;

- copilul „dresat” care ştie că susţinerea primită depinde de actele sale, ceea ce este liniştitor dar mai puţin securizant; este efect al susţinerii condiţionate susţinerea depinde de comportamentul copilului;

- copilul „deschis” se formează când acţionează cele două tipuri de susţinere ( „te iubesc orice ar fi şi te apreciez când faci ceea ce doresc”), necesare stimei de sine;

- copilul „abandonat” ce se formează în absenţa celor două tipuri de susţinere: „îmi eşti indiferent ca persoană şi treaba ta ce faci” şi care determină o lezare majoră a stimei de sine.

Stima de sine a copilului poate fi hrănită pe de o parte, prin iubire (susţinere necondiţionată): comportamentul adultului nu depinde de cel al copilului, iubirea nu este periclitată de comportamentele neadecvate ale copilului. Această susţinere hrăneşte direct stima de sine, dar nu îl învaţă pe copil să primească stima celorlalţi, influenţează nivelul stimei de sine (cu cât copilul va fi mai iubit, cu atât stima de sine va fi mai înaltă).

Pe de altă parte, educaţia (susţinerea condiţionată) se caracterizează prin dependenţa comportamentului adultului de cel al copilului, prin criticarea constructivă a comportamentelor neadecvate ale copilului. Aceatsă susţinere hrăneşte mai puţin stima de sine, dar îl învaţă pe copil să fie stimat de ceilalţi, influenţeaza stabilitatea stimei de sine (dacă copilul este iubit, cu cât va fi mai educat, cu atât stima de sine va fi mai înaltă şi mai stabilă).

Pentru ca elevul/ copilul să-şi dezvolte o stimă de sine înaltă, sunt necesare următoarele comportamente:

- ocupaţi-vă de propria stimă de sine: copilul interiorizează maniera în care adultul se descurcă şi se confruntă cu propriile dificultăţi.

- exprimaţi-i clar susţinerea voastră, fiind atent să nu folosiţi exclusiv mesajele indirecte (cum sunt cadourile).

- exprimaţi-i afecţiunea în mod regulat, ceea ce nu înseamnă permanent.

- nu folosiţi şantajul emoţional: în loc de „Mă dezamăgeşti” / „ Mi-ai făcut mult rău”, este de preferat: „ Nu sunt mulţumit(ă) de ceea ce faci”.

Tabel nr 1 Recomandari şi interdicţii pentru susţinerea eficientă a elevului

Unii copii cu stimă de sine scăzută urmăresc aprobarea socială comportându-se într-un fel exagerat de docil sau pretinzând că au încredere în ei când nu au, în timp ce continuă să primească răspunsuri pozitive. Ei se străduie să se simtă pozitiv.

În general, stima de sine a unui copil rămâne destul de constantă şi stabilă o perioadă de mai mulţi ani. Cu toate acestea, stima de sine poate, printr-o intervenţie adecvată, să fie influenţată direct sau indirect. Un consilier îl poate ajuta pe copil să-şi crească stima de sine.

Intervenţiile directe de obicei implică folosirea laudelor sau a feedback-ului performanţelor pentru a îmbunătăţii atât conceptul de sine cât şi stima de sine a copilului. Deşi folositor, acest tip de intevenţie directă nu este întotdeauna felul cel mai eficace pentru a îmbunătăţii stima de sine. Abordarea indirectă ţinteşte arii specifice cum ar fi performanţa şcolară a copilului, relaţiile lui cu pietenii sau cu performanţa sa motrică. Este clar că stima de sine a copilului este mai probabil să fie îmbunătăţită dacă el poate achiziţiona competenţă şi încredere în aceste arii.

Credem că pentru cei mai multi copii munca în grup creează cele mai bune condiţii pentru a îmbunătăţii stima de sine. Copiii se pot evalua pozitiv şi realist pe ei înşişi prin procesul de interacţiune de grup. Există însă şi unii copii care nu au forţa eului sau caracteristicile comportamentale pentru a fi capabili să participe satisfăcător într-un proces de grup. Aceşti copii pot proveni din medii unde au avut puţine experienţe de dragoste şi succes şi unde dominarea, respingerea, pedepsirea severă au slăbit eul copilului. Ei pot deveni supuşi şi retraşi, sau pot răspunde prin agresivitate şi dominare extremă. Deoarece astfel de copii pot fi incapabili să se simtă confortabil într-un grup, este mai adecvată o şedinţă individuală. Aceşti copii sunt de obicei adepţii evitării şi abaterii de la orice fel de discuţie care se centrează pe incompetenţele, limitele şi anxietăţile lor. Fişele îi pot ajuta să se focalizeze pentru a atinge subiecte semnificative.

Unele programe terapeutice de îmbunătăţire a stimei de sine se centrază pe a-l ajuta pe copil să recunoască şi să accepte propriile însuşiri, punctele tari şi cele slabe. Aceasta este ca şi cum i-ai spune: „Aceasta este ceea ce ai primit. Fă mai mult decât atât”. Deşi acestă abordare poate fi folositoare, nu credem că este suficientă, deoarece limitează potenţialul de schimbare al copilului. Vrem să sublimiem nu numai acceptarea copilului, ci şi dorinţa sa de apartenenţă a tuturor calităţilor sale atât negative cât şi pozitive. Imaginnează-ţi că îi dai o cutie de acuarele şi pensoanele împreună cu instrucţiunile. Acestea le vei folosi. Fă un desen, cât poţi mai bine. Acum imaginează-ţi că îi dai aceeaşi cutie de acuarele şi aceleaşi pensoane, dar instrucţiuni diferite: Acestea păstreză-le tu. Fă un desen cât poţi mai bine. Cea de-a doua instrucţiune implică deptul de proprietate şi subtil schimbă folosirea atitudinilor, responsabilităţilor şi obligă să folosească culorile. În ambele cazuri poţi alege să faci un desen. Dar în al doilea caz poţi fi interesat să doreşti să foloseşti acuarelele şi pensoanele astfel încât ele să-ţi aducă maximul de ajutor în viitor. În mod similar, insistând asupra dreptului de proprietate cred că îl ajutăm pe copil să se descopere mai mult pe el însuşi.făcând aceasta este mai probabil să dezvolte strategii pentru a trata şi conduce aceste trăsături ale lui pe care le percepe ca negative.

Dacă un copil este pregătit să accepte şi să-şi stăpânească propriile forţe şi limite, atunci e probabil că va accepta responsabilitatea dezvoltării şi va învăţa să o perfecţioneze şi să stăpânească limitele, crezând că numai el este responsabil pentru schimbările din el însuşi.

Stima de sine este cu greu influenţată de abilitatea de a interacţiona înt-un mod adaptiv din punct de vedere social.

Dacă stima de sine a unui copil vrem să crească, el ar trebui să facă următoarele:

- să se descopere pe sine însuşi, astfel încât să aibă o imagine de sine realistă,

- să recunoască şi să înţeleagă forţele şi slăbiciunile sale,

- să stabilească scopuri pentru viitor şi să inventeze şi să implementeze un plan pentru a le atinge

Pentru a-şi îmbunătăţii stima de sine, copilul are nevoie să fie învăţat să depună eforturi în mod echilibrat în raport cu stima de sine, cu acţiunea şi cu ceilalţi.

Raportul cu stima de sine:

- a se cunoaşte: conştientizarea propriilor capacităţi şi limite;

- a se accepta: asumarea defectelor şi punerea în valoare a calităţilor;

- a fi sincer cu el însuşi: asumarea emoţiilor negative şi a dorinţei de schimbare.

Raportul cu acţiunea:

- a acţiona: modificarea concretă a comportamentului;

- a reduce la tăcere critica interioară: conştientizarea existenţei unui „critic interior” şi contracararea lui cu întrebări („Acest gând este realizabil? Mă ajută să rezolv situţia?”);

- a accepta eşecul: învăţarera din eşecuri şi înţelegerea faptului că toată lumea a eşuat, eşuează sau va eşua.

Raporturile cu ceilalţi:

- a se afirma: exprimarea gândurilor,dorinţelor, sentimentelor respectând şi ceea ce gândeşte , vrea simte celălalt;

- a fi empatic: înţelegerea şi respectarea punctelor de vedere ale celuilalt chiar dacă există un dezacord;

- a se baza pe susţinerea socială: întreţinerea relaţiilor cu cei din anturaj şi solicitarea ajutorului.

Bibliografie:

1. Băban, A., Consiliere educaţională, Ghid metodologic, Imprimeria „Ardealul”, Cluj-Napoca, 2001;

2. Cocoradă, E. (coord), Consilierea în şcoală – o abordare psihopedagogică, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004;

3. Ghica, V., Ghid de consiliere şi orientare şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

4. Ilut, P. Sinele şi cunoaşterea lui. Iasi: Editura Polirom, 2001;

5. Jude, I. Psihologie şcolară şi optim educational. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2002;

6. Tomşa, Ghe. Consilierea şi orientarea în şcoală, Universitatea din Bucureşti, Editura Credis, 2008.