CULTURA FRANCOFONĂ

prof. Drăgian Ana-Elena

Colegiul Tehnic ,,Constantin Brâncuşi’’ Oradea

Producţia culturală francofonă este extrem de bogată şi diversă. Desfăşurarea sa în ansamblul spaţiului francofon, dar şi în afara lui, este atât un factor de îmbogăţire, de apropiere între oameni, de pace, cât şi un factor de dezvoltare economică.

Miniştrii de cultură ai statelor şi guvernelor francofoniei şi-au propus începând din 1990 să promoveze arta scenei, răspândirea operelor şi a artiştilor, producţia audiovizuală.

În 2001, Declaraţia de la Cotonou, din cadrul Conferinţei asupra culturii a miniştrilor, a reafirmat diversitatea culturală ca o prioritate a francofoniei, accentuându-se astfel angajamentul pentru adoptarea în cadrul UNESCO în 2005, a unui instrument juridic internaţional pentru promovarea şi păstrarea diversităţii culturale.

Literatura francofonă

În majoritatea ţărilor francofone există de mult timp o literatură aşa numită „de expresie franceză”.

Literatura francofonă este literatura scrisă în limba franceză. Se referă deci la literatura franceză din ţările unde franceza este limbă nativă ( Franţa, Quebec, o parte din Belgia şi Elveţia ), limbă oficială ( Maroc, Tunisia, o bună parte din Africa Centrală ), sau unde este doar o limbă vorbită ( de exemplu în scopuri de afaceri ).[1]

Literatura francofonă face referinţă la aspecte ale literaturii din Franţa, Belgia, Elveţia, Canada, Quebec, Africa.

Printre scriitorii francofoni aparţinând Franţei se numără Andreï Makine, Marie Cardinal, Julien Green, Samuel Beckett, Hector Bianciotti etc.

Considerat iniţial scriitor rus şi încadrat în literatura Europei de Est, Andreï Makine este asimilat ca autor francez abia în 1995, după succesul internaţional al romanului său „Testamentul francez”, multipremiat şi tradus în peste treizeci de limbi. Într-un articol publicat în 1996 în revista Le Point, Anne Ponce afirma: „Testamentul francez îl situează pe Makine în familia spirituală a lui Bianciotti sau del Castillo, scriitori mergând dintotdeauna spre pământul lor de adopţie, care este francofonia.” [2]

Scriitor american de expresie franceză, Julien Green a scris romane (Adrienne Mesurat, Moïra ), piese de teatru ( Sud, Duşmanul ). A fost ales în Acadenia Franceză în 1971.

Samuel Beckett, născut la Dublin, în Irlanda în 1905, aparţine de asemenea familiei francofone. Este cel mai autentic precursor al antiromanului, dar şi al antiteatrului, prin capodopera „Aşteptându-l pe Godot”.

În Africa, franceza este limba oficială de comunicare. Ea este utilizată în şcoală, iar în cadrul culturii, mai ales în literatură, dar şi în teatru, muzică şi cinematograf. Scriitorii francezi s-au format întâi în Franţa, unde au scris şi şi-au publicat operele. Dar toate generaţiile au adus un suflu, au transpus în texte realităţi autohtone, credinţe şi mituri exprimate într-un limbaj inedit.

Cel mai celebru dintre scriitorii Africii francofone este Léopold Sédar Senghor, fost şef al Senegalului, cel care a elaborat conceptul fundamental al negrilor. Senghor a reuşit să facă din franceză o limbă capabilă să restituie farmecul Africii: el nu ezită să insereze expresii dialectale şi realităţi precise în mari mişcări lirice. Poetul, prin geniul său, regăseşte unitatea lumii şi marile pulsaţii printr-un fel de îmbrăţişare senzuală cu natura. Poezia lui Senghor, cu accentele sale cuceritoare, este animată de o credinţă profundă în creştinism, în Africa şi în destinul lumii.

Iată câteva publicaţii realizate în epoca modernă:

1921 René Maran ( Antile,) Batouala, ( roman care a obţinut premiul Goncourt )

1945 Léopold Sédar Senghor, Chants d'ombre ( Cânturile umbrei, poezie )

1953 Camara Laye ( Guinea ), l' Enfant noir ( Copilul negru, roman )

1956 Mongo Beti ( Camerun ), le Pauvre Christ de Bomba ( Bietul Christ din Bomba, roman )

1960 Djibril Tamsir Niame ( Guinea ), Soundjata

1961 Cheikh Hamidou Kane ( Senegal ), l' Aventure ambiguë ( Aventura ambiguă, roman)

1967 Francis Bebey ( Camerun ), le Fils d' Agatha Moudio ( Fiul Agatei Moudio, roman)

1973 Amadou Hampaté Bậ ( Bali ), l' Étrange Destin de Wangrin ( Ciudatul destin al lui Wagrin, roman )

1979 Mariama Bậ ( Senegal ), Une si longue lettre ( O scrisoare atât de lungă, roman ), Williams Sassine ( Guinea ), le Jeune homme de sable ( Tânărul nisipului, roman )

1982 Henri Lopès ( Congo ), le Pleurer- Rire ( Plâns- râs, roman )

În Caraibe, franceza s-a implementat începând cu secolul al XVII-lea. În zonă exista o rudenie culturală între Guadalupe, Martinica şi Guiana Franceză, care sunt astăzi teritorii franceze. Cât despre Haiti, ţara a devenit independentă la începutul secolului al XIX-lea. În toate aceste insule literatura de expresie franceză este înfloritoare. Cel mai important poet este Aimé Césaire, iar dintre romancieri este de remarcat Edouard Glissant, care, în romanele sale ilustrează şi apără francofonia la nivel mondial.

Insulele din Oceanul Indian ( Madagascar, Comores, Mauriţiu şi Reunion) au aparţinut Franţei, în epoci diferite. Literatura s-a dezvoltat aici în limbile autohtone, dar de asemenea în franceză şi câteodată în engleză. E de notat făclia poetică postsimbolistă a lui Jean-Joseph Rabearivelo, urmat de poetul Jacques Rabemananjara. În Insula Mauriţiu, Malcom de Chazal e salutat cu entuziasm de suprarealişti.

În Magreb, în nordul Africii, a existat şi încă mai există o mare dezvoltare literară. În Algeria, toată drama decolonizării este anunţată de romanele din 1952, a cărei expresie complexă va fi creaţia lui Kateb Yacine. Alţi scriitori algerieni sunt: Mahommed Dib, Mouloud Mammeri, Mouloud Feraoun, ale căror opere pun în lumină mai ales probleme sociale şi politice. După independenţa din 1962, acţiunile se diversifică; se adaugă aici literatura algerienilor imigraţi în Franţa. În Maroc, să amintim premiul Goncourt acordat în 1987 lui Tanar Ben Jelloun.

În Orientul Apropiat franceza a fost folosită în comerţ, în învăţământ şi în misiuni religioase. A strălucit în Egipt, în Siria, Irac, Turcia, Iran. În Liban exista un veritabil bilingvism arabo-francez. Un important poet şi dramaturg al acestei ţări este Georges Schehadé.

Cultura franceză ne-a ajutat să descoperim şi să cristalizăm un anumit spirit umanist, un limbaj în acelaşi timp francez şi universal. Oameni de pretutindeni au putut să-şi vorbească, să se întâlnească, să se exprime graţie limbii franceze.

Bibliografie:

www.WeBlog.ro

Revista Le Point, 1996, Paris