DE CE ÎMI PLÂNGE ZIUA CE-A TRECUT? 

de Ştefan Lucian MUREŞANU

            Fulgi mari se jucaseră în văzduh, bătând în geamurile prăfuite ale camerei mele de lucru, toată ziua. Rece şi transpirată ziua trecuse, înclinându-se maiestuos nopţii, care punea stăpânire peste Bucureştiul zdrenţuit de nelinişti şi păreri îngrozite de trăire neclară. Strada locuinţei mele zăcea nemişcată, acoperită de valtrapurile ude ale neputinţei de a înţelege mesajul de linişte şi răbdare, faţă de tot răul impus vieţii de fiecare zi, a celor care au prins, prin vrerea unora dintre noi să ţină, până la noile alegeri, frâiele trăsurii ţării noastre. Eram destul de pregătit oare să înţeleg rolul acestor lacrimi prelinse pe geamul camerei mele?

            M-am ridicat de la biroul meu lăsându-mi cartea şi ochelarii, nu înainte de a-mi salva toate înscrisurile de pe ecranul monitorului. Îmi împreunasem mâinile şi priveam în noapte strada prin fereastra a căror geamuri, prinse în tocurile albe ale termopanelor la modă, îmi dădeau libertatea, aparentă, de a vedea ce se petrece dincolo de spaţiul meu protector. Câţi paşi nu au bătut această stradă, legându-se în destin cu praful, pietrele sau asfaltul, pe care astăzi îl aveam sub priviri şi peste care călcasem fără să încerc măcar a-i înţelege rostul? Câte neajunsuri ne-au putut pricinui acest conţinut bituminos, aruncat ca o pătură peste pământul străvechi al celor care, în timp, au locuit aceste aşezări? O, Doamne! Ce vremuri, ce răgaz a mai trecut peste oamenii acestui loc de-a lungul infinit al timpului. Noi suntem o stăruinţă a întregului lumesc, care au trăit şi numai sunt, o verigă a continuităţii entităţii noastre, cu binele, cu necazurile şi neîmplinirile noastre. Unele dintre ele au fost preluate de cei ce-au urmat, altele şi-au păstrat rândul intrând în variaţii puternice cu timpul, nepărăsind niciodată mediul, ci doar aşteptând un moment propice pentru a se lega de aura slăbită a unora dintre oameni, continuându-şi prin acesta existenţa.

            Ce înseamnă viaţa unui om de rând în faţa unora, care se cred nemuritori şi aşteaptă umilinţa semenilor lor? Ce este ziua care a trecut pentru un nevoiaş iniţiat în drumul nevoilor vieţii şi cum trece ziua unui profan încolăcit în blănuri şi huzur?

            De ce sicriul are aceeaşi formă pentru toţi, iar groapa, în care trupurile neînsufleţite ale nevoiaşului sau profanului bogat, mestecă într-o odihnă aparentă carnea şi oasele dăruite de Moarte?    

De ce îşi punea atâtea întrebări când stomacul lui mesteca gândurile creierului secat de nevoi.

Obosit de a mai lupta, omul căzu pe trotuar cu capul sprijinit pe o lespede. Privea cum maşinile luxoase, ce îi treceau prin faţă îl luminau cu farurile lor orbitoare, nesinchisindu-se să oprească să-l întrebe ce are. Nici oamenii care au trecut pe lângă el n-au binevoit să se oprească, să se aplece asupra lui să îl întrebe ce are şi de ce stă rezemat într-un cot, pe partea stângă, gemând uşor.

Într-un târziu, cu ultimele sale puteri a vrut să se ridice şi apucă să-şi rezeme capul de zidul rece al unei clădiri dezafectate, privind înceţoşat şi simţind cum ochii i se răcesc de aerul rece, care îi cuprinsese trupul. Era frig, foarte frig şi gerul îl înţepenea. Nu mai putea striga căci gura îi rămăsese încleştată de la căzătura puternică ce îl făcuse să îi amorţească braţul stâng. Valtrapurile nopţii cuprinsese oraşul iar el gemea din ce în ce mai rar.

Nepăsarea este una dintre stările de fapt ale îndestulatului, a aceluia care ignoră sau, mai bine spus, a celor care se protejează pe sine descoperindu-se în faţa unor energii frânte.

Au trecut prin faţa lui oameni cu grijile şi cu graba vieţii lor. Niciunul nu s-a oprit să îl întrebe dacă îl doare ceva, doar un câine îi suflase un timp aerul cald al gurii sale după care, răpus de gerul care se înteţise, plecă agale, cu teamă pentru clipele de chin ale celui căzut.

În casa în care era aşteptat era cald şi bine. Masa era pregătită pentru că toţi ştiau că avusese o zi plină, cu multe acţiuni la care studenţii lui, cum îi plăcea să le spună, se pregăteau pentru un drum greu, cel al pregătirii lucrării de licenţă. Era în preajma lor mereu şi vorba lui caldă, ca o tânguire părintească îi făcea să aibă curaj, spunându-le de cum va să fie, atunci când vor ieşi pe meserie. Sunt oameni şi oameni, dar mai mult neoameni cei care vor căuta să le pună piedici în drumul lor spre înainte. Să fie răbdători, dar insistenţi, pentru că altfel vor fi loviţi iar loviturile omului cu mintea odihnită sunt grele, de multe ori ducându-te la pierzanie.  

Aşa cum stătea, amorţit de frig îşi aduse aminte că are mobilul în servieta care se afla la o distanţă de trupul lui căzut; dar cine să i-o aducă aproape de el şi cine să-i formeze numărul pentru a vorbi acasă. Era aproape zece seara şi nimeni nu mai trecea pe stradă. Vorbea cu sine: mi-e aşa de rău şi nimeni nu vine să mă ia. Voi muri curând şi mai aveam atâtea de făcut. Mi-am terminat oare misiunea pe Pământ? Of, Doamne, unde-mi sunt cei dragi?, îşi întoarse cu greu capul îndreptându-şi privirea spre înaltul cerului: ce lumină coboară spre mine? ... Chiar trebuie să plec … Scumpii mei vă las şi-mi pare rău că plec fără să vă mai văd măcar odată. Respiră adânc şi lacrimile începuseră să i se prelingă pe la colţurile ochilor, alunecându-i pe obraji: e noapte şi e frig, mi-e aşa de rău şi toate îmi sunt atât de străine în jurul meu. Începu să murmure ceva ce nu mai Cei de Sus îl mai puteau înţelege: Tatăl Nostru, carele eşti în Ceruri, / Sfinţească-se împărăţia Ta, / Facă-se voia Ta … se opri şi începu să zâmbească, zâmbea şi plângea.

În noapte trei maşini alergau prin Bucureştiul îngheţat căutând un om. Un trup al unui om care plecase de mult din lumea celor vii.

A doua zi, de dimineaţă, maşina salvării ducea spre Morga  un trup îngheţat, care zâmbea sfidător, ale cărui lacrimi îngheţaseră la colţurile ochilor larg deschişi, parcă cu dorinţa de a se lupta cu somnul. Zâmbetul lui îngroziseră medicii care l-au preluat pentru diagnosticare. Criminaliştii îl priveau trişti la vestea că inima îi cedase din cauza gerului năprasnic din noaptea trecută, dar şi a zăpezii reci peste care trupul lui, învelit în paltonu-i negru şi lung îl acoperise, ferindu-l de stropii reci şi mari de ploaie, care se abătuseră peste oraş în seara aceea. Cine era enigmaticul om căzut în stradă şi la care nimeni, dintre cei care au trecut pe lângă el, nu i se făcuse milă să se aplece, doar pentru un minut, oprindu-se din drumul lor, să îl întrebe ce are. S-a stins uşor, ca o lumânare, chemat de Cel de Sus să se odihnească în frumuseţea şi liniştea Grădinii Edenului. Acolo a găsit căldura şi grija veşnică, curăţat de toate nevoile pământeşti.

De ce-aţi trecut pe-acolo, oameni ai ignoranţei şi de ce acceptaţi să vi se spună semeni?