DETERMINAREA SENSIBILITĂŢII BACTERIILOR LA ANTIBIOTICE

Prof. Chiroşcă Gabriela

Şcoala Gimnazială Horleşti

Rezistenţa la antibiotice este o calitate funcţională şi inevitabilă a bacteriilor antibacteriene.

Pentru a eficientiza acest mod de a se sustrage acţiunii antibioticelor, bacteriile posedă capacitatea de adaptare şi rezistenţă, asigurandu-si astfel o evoluţie rapidă chiar în prezenţa agenţilor antimicrobieni.

Bacteriile au abilitatea de a dezvolta rezistenţă la antibiotice printr-o multitudine de mecanisme, ale căror natură şi eficienţă depind de specie, dar şi de particularităţile chimice ale antibioticului. Microorganismele au uriaşa capacitate de a suferi mutaţii şi de a face schimburi de material genetic.

Supravegherea antibiorezistenţei este foarte importantă pentru administrarea unui tratament antibiotic corect şi pentru elaborarea unei politici adecvate în lupta împotriva dobândirii rezistenţei la antibiotice.

Determinarea sensibilităţii bacteriilor la antibiotice şi chimioterapice este obligatorie pentru fiecare tulpină bacteriană, în vederea instituirii unui tratament corect.

Sensibilitatea bacteriilor faţă de antibiotice se testează "in vitro" punându-le în condiţii optime şi standardizate de cultivare (mediul de cultură, inocul, timp de incubare etc.) în prezenţa unor cantităţi descrescânde de antibiotic.

După modalităţile tehnice de realizare se deosebesc două metode de testare a acestei sensibilităţi: metoda difuzimetrică şi metoda diluţiilor seriate.

Metoda difuzimetrică este simplă, rapidă şi uşor de efectuat. Dă informaţii numai în ce priveşte ordinul de mărime al .C.M.I. (concentraţia minimă inhibitorie). Fiecare din componentele care concură la efectuarea antibiogramei pot influenţa diametrul zonei de inhibiţie şi deci criteriile de interpretare. Astfel, un mediu cu o concentraţie mai mare de geloză va condiţiona zone de inhibiţie mai reduse şi invers; un inocul prea bogat va determina un diametru de inhibiţie mai redus şi invers.

Condiţiile tehnice referitoare la mediul de cultură (compoziţie, pH), inocul, felul discurilor (microcomprimatelor), efectuarea testului, inocularea, trebuie precis standardizate. Utilizarea pe scară largă a antibioticelor în terapia bolilor infecţioase a determinat apariţia unor mutante bacteriene rezistente la antibiotice.

Se ştie astăzi că cele mai multe tulpini de Staphylococcus aureus au devenit rezistente la penicilină. Întrucât microbiota aerului este incriminată uneori în determinarea unor infecţii, din punct de vedere practic este important de recunoscut sensibilitatea şi rezistenţa microorganismelor predominante în aer la antibioticele obişnuit utilizate în tratamentul bolilor infecţioase.

Plecând de la această idee, s-a determinat sensibilitatea şi rezistenţa a cinci tulpini bacteriene izolate din microbiota din spital şi unităţi şcolare la 12 antibiotice: tetraciclină, kanamicină sulfat, eritromicină, ampicilină, novobiocin, streptomicină sulfat, penicilină G potasică, acid nalidixic, ofloxacin, nitrofurantoin, colistin sulfat, sulfafurazol.

1. Staphylococcus aureus – este sensibilă la penicilina G potasică, colistin sulfat, eritromicină, streptomicină sulfat, ampicilină, novobiocin, tetraciclină

hidroclorică. Este rezistentă la oxacilină, acid nalidixic, sulfafurazon, nitrofurantoin, şi kanamicină sulfat.

2. Sarcina lutea –– este sensibilă la penicilină G potasică, oxacilină, eritromicină, streptomicină sulfat, ampicilină, novobiocin şi tetraciclină hidroclorică. Este rezistentă la colistin sulfat, acid nalidixic, sulfafurazol, nitrofurantoin şi kanamicină sulfat.

4. Bacillus sp. - este sensibilă la penicilina G potasică, colistin sulfat, oxacilină, nitrofurantoin, eritromicină, streptomicină sulfat, ampicilină, tetraciclină hidroclorică, kanamicină sulfat şi novobiocin. Este rezistentă la acid nalidixic, sulfafurazol.

5. Bacill Gram (-) - este sensibilă la penicilină G potasică, colistin sulfat, oxacilină, nitrofurantoin, eritromicină, ampicilină, novobiocin, tetraciclină hidroclorică, kanamicină sulfat. Este rezistentă la acid nalidixic, sulfafurazol, streptomicină sulfat.

Din cele arătate mai sus rezultă că toate tulpinile predominante din aeromicroflora din spital şi unităţi şcolare,, sunt sensibile la penicilina G potasică, cel mai sensibil fiind Bacillus sp., cea mai puţin sensibilă fiind bacilul Gram (-).

Toate tulpinile sunt, de asemenea, sensibile la eritromicină, ampicilină, novobiocin şi tetraciclină hidroclorică.

Numai trei tulpini sunt sensibile la kanamicină şi tot trei , dar nu aceleaşi sunt sensibile la oxacilină.

De remarcat este faptul că rezistenţa la acid nalidixic, sulfafurazol au toate tulpinile izolate de noi, iar rezistenţe la nitrofurantoin sunt Staphylococcus aureus, Sarcina lutea, Gafkia tatragena.

Important este faptul că tulpina de Staphylococcus aureus este, în general, sensibilă la antibioticele comune, utilizate în terapeutică.De asemenea, interesant e faptul că Bacilul Gram(-) este rezistent la streptomicină sulfat, antibiotic obişnuit activ faţă de astfel de bacterii.În schimb, aceeaşi bacterie este foarte sensibilă la eritromicină, ampicilină şi alte antibiotice larg utilizate cum este tetraciclina hidroclorică.

Bacillus sp. (tulpina 4) este deosebit de sensibilă la ampicilină, penicilină G potasică, eritromicină, streptomicină sulfat, tetraciclină hidroclorică, diametrul zonei de inhibiţie fiind cuprins între 30 şi 35 mm.

Determinarea sensibilităţii şi rezistenţei la antibiotice a acestor tulpini bacteriene, predominante în aeromicroflora încăperilor investigate, ne arată că cel puţin pentru perioada în care noi am făcut determinările, bacteriile predominante în aeromicroflora spitalului nu prezintă importanţă în transmiterea şi propagarea rezistentei la unele antibiotice.

Credem că limitarea numărului de bacterii rezistente la un număr mai mare de antibiotice se explică şi prin utilizarea mult mai judicioasă a antibioticelor, cel puţin în spitale.

Bibliografie

1. Ailiesei, O., Nimiţan, E., Comănescu, Şt, Lucrări practice de microbiologie generală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1980;

2. Nimiţan, E., Ailiesei, O., Dunca, S., Comănescu, Şt., Metode şi tehnici de microbiologie, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza” Iaşi, 1998;

3. Zarnea, G., Tratat de microbiologie generală, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti; 1984;