DISCURSUL EXPLICATIV

                                                                          Octavian Horia MINDA

                                                                    Şcoala cu clasele I-VIII Sânandrei, jud. Timiş

Discursul explicativ (DE) răspunde unei întrebări pe care şi-ar pune-o atât locutorul cât şi interlocutorul: cum? (mijloace, modalităţi) şi de ce? (cauze). Discursul explicativ vizează înţelegerea unui fenomen, proces, eveniment şi se înscrie deci într-o situaţie de comunicare precisă. Funcţiile explicaţiei sunt înţelegerea, informarea şi acţiunea, incitarea la acţiune.

Explicţia în procesul de predare învăţare

A şti să explici este o competenţă esenţială, lingvistică şi intelectuală. Discursul explicativ este un instrument conceptual utilizat la toate disciplinele de învăţământ. Este o formă discursivă greu de circumscris, căci ea este prezentă în toate genurile discursive scrise sau orale, în mod constant complementară altor forme discursive. DE este de fapt înţeles ca o formă de tranziţie între discursul narativ şi  descriptiv, pe de o parte, şi discursul argumentativ, pe de altă parte.

Explicaţia este solicitată atât  în scris, cât şi în oral, la toate disciplinele. Profesorul, în practica sa de zi cu zi,  informează, explică, argumentează. Elevul, la rândul lui, reformulează, parafrazează explicaţiile pe care le-a primit sau construieşte el însuşi explicaţii asupra informaţiilor noi sau asupra unor strategii. În clasă, explicaţia trebuie să suplinească implicitul, neînţelesurile, falsele evidenţe, să deconstruiască unele reprezentări pentru a construi altele noi.

 DE este deci un mijloc de predare învăţare care trebuie găndit şi ca un obiect de studiu. Pentru a nu se limita la nişte informaţii metalingvistice asupra DE, este bine să se creeze situaţii care cer folosirea DE şi permit astfel dezvoltarea competenţei de a şti să explici. 

Discursul explicativ şi genurile discursive

genuri non-literare

dicţionare, enciclopedii, manuale, presa: explicaţia vizeză informaţia,transmiterea unor noi cunoştinţe (itinerar, regulament, etc); discursul ştiinţific privilegiază explicaţia, discursul didactic de asemenea

texte literare, opere de ficţiune

explicaţia este de obicei însoţită de descriere: în operele naturaliste din secolul al IXIX lea explicaţia are o valoare demonstrativă ;în discursul narativ, ea contribuie la crearea efectului de real; explicaţia are funcţie argumentativă când devine probă, justificare în romanele poliţiste sau povestirile istorice.  

într-o  situaţie de comunicare orală

explicaţia se poate prezenta sub forma unui dialog, intervine într-un schimb verbal pentru a elimina neînţelegerea mesajului transmis

Explicaţie şi argumentare

Însoţind discursul argumentativ, explicaţia poate justifica un punct de vedere, să prezinte un argument abstract, să explice o cauzalitate, o relaţie logică să explice un fapt ignorat  de destinatarul mesajului Explicaţia este deci un act indirect de argumentare. Explicaţia va fi cu atât mai convingătoare cu cât este mai obiectivă. În acest sens explicaţia se serveşte de demonstraţie.     

Enunţarea

DE presupune din partea celui care explică o foarte bună cunoaştere a fenomenului  ce trebuie explicat. Enunţarea este obiectivă şi neutră, emiţătorul nu trece pe primul plan, el se ascunde după unele mărci lingvistice (formele de impersonal de obicei). Destinatarul poate fi prezent în discurs, dar la fel de bine poate fi absent. În discursul narativ, explicaţia poate fi făcută nu numai de narator , ci şi de un personaj.Vocabularul, sintaxa, registrul de limbă, tonalitatea diferă în funcţie de destinatar, de vârsta sa, de cultura sa, de experienţa sa şi chiar de naţionalitate. DE presupune de asemenea şi unele cunoştinţe împărtăşite de emiţător şi de destinatar.

Organizarea explicaţiei

Ordinea cronologică a faptelor explicate este imperios respectată. Diferitele etape ale explicaţiei se succed logic. Se pot distinge explicaţii factuale, cronologice şi explicaţii agumentative, logice.Informaţiile sunt selectate , ierarhizate prezentate în mod clar şi eficace. Se disting trei etape în explicaţie : problematizarea, explicaţia propriu-zisă şi concluzia

Mărci  şi procedee lingvistice şi pragmatice

• timpul verbal  prezentul ce are valoare de adevăr general
• vocabular specializat, termeni generici, neologisme, câmpuri lexicale şi semantice din domeniul evocat, verbe de stare   
• diateza pasivă, pronominală  
• forme verbale impersonale 
• definiţii, parafraze, nominalizări    
• progresie tematică de tip linear sau arborescentă
• propoziţii interogative false întrebări
• fraze juxtapuse, complexe ce enunţă ipoteze, cauze, consecinţe    
• conectori temporali, spaţiali şi logici 
• comparaţii, metafore, silogisme                      

Bibliografie:

Parpală, Emilia, Semiotica generală. Pragmatica, Editura Universitaria, Craiova, 2007

Adam, Jean-Michel, Les textes types et propotypes, Arman Collin, Paris, 2005

Charaudeau, Patrick, maingueneau, Dominique, Dictionnaire d’ analyse du discours, Seuil, Paris, 2002