DREPTUL COPILULUI LA EDUCAŢIE

ŞI RESPONSABILITĂŢILE ÎNVĂŢĂTORULUI

Instit. Frăţilescu Mihaela-Ramona

Şc. Gen. Ghe. Tătărăscu,Tg-Jiu

„Numai un iubitor de copii poate fi şi un bun învăţător”

( Simion Mehedinţi)

În practica educaţională ne punem deseori întrebarea: „Ce aşteaptă elevul de la învăţătorul său?”

Aşteaptă foarte multe! Aşteaptă să fie bun şi blând în relaţiile cu ei, să fie drept, să-i trateze ca pe nişte oameni mari, să-i facă să fie apropiaţi de el, să le fie cel mai apropiat prieten, căruia să-i poată destăinui toate secretele, şi bune, şi rele, fără reţineri. În relaţia învăţător – elev, esenţială a fost şi rămâne însă şi problema prestanţei, a autorităţii sale. Această relaţie stabilă în cadrul cuplului educativ se deosebeşte de orice tip de relaţie, prin poziţia specifică a celor doi membri ai săi.

Avem o mare răspundere morală faţă de copiii care ne sunt încredinţaţi ca elevi. Atitudinea şi strădaniile noastre vor avea efecte deosebit de importante asupra procesului maturizării copilului. Unul dintre principalii factori care contribuie la angajarea copilului în activitatea de învăţare este exemplul pe care îl poate desprinde din însăşi viaţa şi comportarea învăţătorului său. Învăţătorul este pentru elev modelul pe care îl imită. Nu există elev care să nu caute să îşi imite învăţătorul în atitudini, gesturi, ticuri, îmbrăcăminte, etc.

Se spune că meseria de învăţător este dificilă nu din cauza laturii ştiinţifice, ci din cauza celei metodice. Nu e greu să ştii operaţiile matematice, ci să îi faci pe elevii de vârstă şcolară mică să opereze cu ele. Se pune foarte serios problema alegerii celor mai eficiente modalităţi de lucru pentru a obţine performanţe, competenţe, atât în domeniul cunoaşterii, cât şi cel raţional-comportamental.

Pentru a avea succes în această activitate privind protectia drepturilor copilului, învăţătorul trebuie să aibă atat competenţe cognitive, relaţionale, cât şi comportamental-atitudinale. El trebuie să îndeplinească standardele de performanţă ce se fundamentează pe un sistem de principii care exprimă concepţia actuală asupra conţinutului specific al profesiei didactice, asupra calităţilor unui bun pedagog, dar şi privind sistemul protecţiei şi promovării drepturilor copilului.

Mai precis, respectarea dreptului copilului la educaţie se realizează de care invatator prin urmatoarele directii de acţiune:

-cunoaşterea convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului şi Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu modificările şi completările ulterioare, adaptându-şi acţiunile şi atitudinea la spiritul legislaţiei româneşti existentă la ora actuală în vigoare;

-asigurarea unei implicări active a fiecărui copil în procesul de instruire şi crearea unui mediu stimulant de învăţare la şcoală, prevenindu-se astfel abandonul şcolar;

-adaptarea programei, metodelor de predare şi a modalităţilor în care este condusa clasa, la diversitatea de copii, respectându-se principiul nondiscriminarii;

-organizarea unor activităţi remediale sau de sprijin, pentru elevii care nu pot răspunde cerinţelor programei, sprijinindu-i să progreseze potrivit nivelului, ritmului, intereselor şi nevoilor sale din punct de vedere intelectual şi psihocomportamental;

-conştientizarea faptului că disciplina şcolara trebuie să fie administrată într-o modalitate conformă cu demnitatea umană a copilului şi în conformitate cu drepturile copilului, nefiind permise pedepsele fizice sau cele care afectează dezvoltarea fizică, psihică sau emoţională a elevilor;

-evitarea impunerii măsurilor care care ar putea împiedica micii şcolari să participe la activităţile legate de cultura sa, ori să utilizeze limba sa maternă, măsuri care ar putea impiedica exercitarea drepturilor de participare şi exercitarea dreptului la odihna sau timp liber.

Când vine în clasa I elevul ia contact cu lucruri noi. El vede că în loc de jucării trebuie să aibe cărţi, că doamna educatoare e înlocuită cu doamna învăţătoare, că orele de curs sunt mai lungi şi că activitatea zilnică este alta şi decurge în alt fel. Acest moment de trecere poate avea urmări nedorite asupra aşteptărilor copilului, dacă învăţătorul nu-l pregăteşte cu tact pentru ceea ce va urma. Această trecere nu lasă urme în atitudinea copiilor dacă învăţătorul are un suflet cald, dacă se apropie cu drag de ei, dacă are un spirit ludic şi îmbină echilibrat exigenţa cu destinderea.

Prin urmare, dreptul la educaţie-un drept fundamental al copilului, ca să fie respectat, trebuie ca învăţătorul să cunoască foarte bine realitatea clasei sale, problemele cu care se confruntă fiecare şcolar, modul în care părinţii se implică activ în asigurarea protecţiei sale sociale şi educaţionale.

Învăţătorul trebuie să-i sprijine pe părinţi şi să-i informeze în permanenţă cu privire la dezvoltarea copilului lor, îndrumând familiile aflate în dificultate către Serviciul Public de Asistenta Sociala (SPAS), existent în fiecare oraş, reşedinţă de judeţ sau comună, în calitatea acesteia de instituţie care monitorizează situaţia socială a copiilor de pe raza teritorial-administrativă de referinţă. Acesta trebuie să faciliteze respectarea dreptului la odihnă şi vacanţă, asigurandu-se că aceştia dispun de suficient timp liber prin:

-organizarea activităţilor de învăţare şi a temelor pentru acasă, în aşa fel încat acestea să nu solicite un volum de muncă exesiv;

-includerea unui număr suficient de recreaţii şi activităţi extracurriculare;

-încurajarea elevilor să participe la activităţi culturale, cum ar fi lectura, vizitarea muzeelor sau a monumentelor istorice, activităţi şi întreceri sportive etc;

-organizarea activităţilor extraşcolare: tabere, proiecte, excursii tematice, serbări.

O întrebare firească pe care mi-am pus-o deseori se referă la:

„ Cum poate învăţătorul dobândi cunoştinţele necesare şi relevante referitoare la capacităţile elevilor săi, pentru a respecta dreptul la educatie?”

Răspunsul este complex, dar se focalizeaza asupra unui centru dominant: cunoaşterea elevilor nu numai privind activitatea şcolară, dar şi privind viaţa personală.

Cunoaşterea personalităţii copilului de vârstă şcolară mică sub multiple aspecte este realizată de către învăţător, nu în ultimul rând de către părinţi (care furnizează informaţii valoroase acestui proces de cunoaştere organizată pe baze ştiinţifice), dar şi de către specialişti psihologi, cărora le acord un loc important în acest material, ca şi persoane avizate să verifice siguranţa punţii de legătură între învăţământul preşcolar şi cel primar. Fiecăreia dintre persoanele enumerate îi revine un loc aparte în realizarea acestui proces de cunoaştere a fiecărui copil. Toate acţiunile îndreptate în acest sens au la bază identificarea suporturilor copilului ca personalitate şi proiectarea corectă a strategiilor educaţionale, favorizând, în fiecare etapă a dezvoltării, valorificarea şi amplificarea potenţialului nativ.

Pentru a ajunge la o cunoaştere cât mai completă şi complexă a copilului am parcurs o serie de etape în colectarea informaţiilor. Toate datele obţinute au constituit obiectul unui aşa-numit „dosar-portofoliu” în care se adună, în diferite prezentări, informaţiile esenţiale, cu rol diagnostic şi predictiv cu privire la personalitatea şi comportamentul şcolarului mic. Acest dosar conţine instrumente specifice cunoasterii personalitatii elevului, sub toate aspectele: personal, şcolar, social şi psihosocial:

-caracterizarea psihopedagogică,

-fişe psihopedagogice,

-harta psihopedagogică,

-grilele şi fişele de observaţie a copilului în diferite medii şi activităţi,

-portofolii, cuprinzând totalitatea chestionarelor, testelor şi probelor aplicate în procesul instructiv-educativ,

-copii ale unor fişe/certificate medicale, consemnări ale unor specialişti (logoped, psiholog şcolar, asistent social, etc), atunci când este cazul,

-produse ale activităţii copilului (desene, fişe de lucru, colaje, poze, etc.),

-diplome, calificative sau alte distincţii primite.

O alta întrebare care se poate pune,referitor la implicarea învăţătorului în respectarea dreptului la educaţie este:

Care sunt cunoştinţele de care are nevoie învăţătorul pentru a respecta dreptul la educaţie?

Desigur, inteligenţa, afectivitatea, atitudinea copilului de vârstă mică, se formează treptat, ca urmare a realizării posibilităţilor native, sub influenţa mediului socio-cultural.

Elevul este considerat sub aspectul caracteristicilor sale de personalitate, ea fiind rezultatul interacţiunii dintre fondul ereditar, condiţiile de mediu în care se dezvoltă si acţiunile educative exercitate asupra sa. Cercetările psihologice evidenţiază necesitatea de a cerceta copilul în dependenţă cu condiţiile în interiorul cărora se desăvârşeşte procesul de maturizare.Scolarul mic si mediul său de viata alcătuiesc o unitate dinamică în interiorul cărora se desăvârşeşte procesul de maturizare, pe doua linii de evoluţie:

·                     procesul de individualizare - structurare specifică a caracteristicilor de personalitate;   

·                     procesul de socializare-prin care mica fiinţă asimilează experienţa social-istorică.

Dacă dispune de aceste cunoştinţe, ce fel de decizii poate lua învăţătorul în procesul de învăţământ? - o altă întrebare pertinentă care se poate pune oricând.

Cunoaşterea personalităţii elevilor oferă învăţătorilor o structură teoretică, care permite formularea propriilor ipoteze în legătură cu rezolvarea problemelor fiecărui elev. Cunoscând particularităţile individuale, învăţătorul va şti să adapteze strategia sa de lucru la acestea, să diversifice acţiunile instructiv-educative luând în consideraţie structura lor concret – individuală, pentru o protecţie sociala coerentă şi realistă.

În legătură cu deciziile pe care învăţătorul le poate lua în procesul de învăţământ putem spune că acesta:

·                     manifestă preocuparea de a se adapta la diversitatea elevilor, în funcţie de stilurile de învăţare, din perspective educatiei inclusive;

·                     stabileşte obiectivele pe care le va urmări în activitatea cu elevii;

·                     concepe activităţi de învăţare diferenţiate;

·                     antrenează elevii în forme de activitate variate, promovând învăţarea prin cooperare;

·                     propune elevilor sarcini de lucru interesante, diferenţiate, de natură să stimuleze dezvoltarea lor intelectuală;

·                     proiectează activităţi de învăţare care răspund intereselor imediate ale elevilor, pentru a-i motiva să participe activ şi responsabil;

·                     încurajează interacţiunea socială a elevilor şi integrarea lor eficientă în cadrul grupului scolar.

Dreptul la educatie este un drept fundamental sustinut de Legea 272/2004. În ciclul primar acesta se extinde în perioada preabecedară, când învăţătorul reuşeşte să-i câştige sufleteşte pe copii, urmează perioada când copiii trec la un alt program de învăţare, când apar şi aprecierile cu calificativ în catalog, când randamentul lor trebuie să crească prin învăţarea alfabetului şi a primelor opraţii matematice. Este perioada când se reduce ponderea învăţării prin joc, când trebuie să li se stabilească un program zilnic de învăţare, când fiecare trebuie să devină conştient de sarcinile pe care le are. Este momentul când începe cu adevărat viaţa de şcolar, când aprecierile verbale şi calificativele pot influenţa în bine sau în rău relaţia dintre învăţător şi elev, precum şi relaţia dintre învăţător şi părinţi.

Învăţătorul trebuie să stabilească de la început cu elevii un set de reguli, ce asigura protecţia dreptului la educaţie, al căror rost trebuie înţeles şi acceptat de elevi. Dacă acest lucru se pune în aplicare se va reuşi ceea ce se cheamă disciplină şi învăţare liber consimţite, eliminându-se din start neînţelegerile, supărările şi nedoritele tulburări de comportament. Elevii trebuie învăţaţi de pe acum că hotărârile adoptate trebuie respectate, dimensiune ce-i pregateste pentru viaţă.

Un învăţător ştie multe despre fiecare dintre elevii săi, dar descoperă adevărata lor personalitate numai atunci când îşi propune să se ocupe de fiecare, organizat şi sistematizat. Limitarea şanselor la experienţe de învăţare variate pot duce la reducerea inteligenţei, ştiut fiind că acele zone ale creierului uman care nu sunt folosite se dezactivează, ducând în mod evident la reducerea potenţialului de învăţare. Este important ca persoanele implicate în orice fel de învăţare să poată şi să vrea să devină participanţi activi ai procesului de învăţare, respectandu-se dreptul la educaţie.

Acceptarea teoriei inteligenţelor multiple ale lui Gardner are câteva implicaţii semnificative pentru fiecare învăţător, în procesul de instruire şi promovare a drepturilor copilului. Pornind de la această teorie, că cele opt tipuri de inteligenţă sunt necesare pentru o funcţionare optimă a intelectului uman, învăţătorul trebuie să le acorde aceeaşi importanţă în actul didactic, pentru ca acest fel se respectă principiul nondiscriminarii, dând şanse egale de progres fiecarui şcolar.

În procesul instructiv-educativ teoria inteligenţelor multiple impune ca învăţătorul să recunoască şi să educe o gamă largă de talente şi abilităţi, pentru ca prin aceste demersuri didactice este respectat dreptul la educaţie. El trebuie să structureze prezentarea materialului într-un stil care să angajeze majoritatea tipurilor de inteligenţă, facilitând astfel „drumul pedagogic” spre atingerea standardelor de performanţă.

Din perspectiva dreptului la educaţie, pentru valorificarea tuturor categoriei inteligenţelor, în predarea-învăţarea-evaluarea conţinutului informaţional, învăţătorul trebuie să ţină seama de următoarele cerinţe de individualizare şi diferenţiere a instruirii  într-o şcoală democratică :

·                     parcurgerea materialului într-un timp determinat, specific psiho-intelectual a elevului;

·                     se oferă posibilitatea şcolarului mic să lucreze în anumite momente, în condiţii care îi convin personal, ceea ce impune modificarea organizării tradiţionale a activităţii şcolare;

·                     posibilitatea de a aborda un subiect într-o fază anumită în funcţie de cunoştinţele acumulate anterior, elevii valorificându-şi experienţa cognitiva proprie;

·                     posibilitatea introducerii unor unităţi de instruire în favoarea elevilor cu cunoştinţe reduse sau a unora cu deprinderi bine consolidate, promovând pedagogia de sprijin;

·                     utilizarea mai multor mijloace moderne de instruire şi materiale didactice variate, selectate oportun, pe criterii psihopedagogice şi estetice.

După cum elevii nu învaţă în acelaşi mod, tot aşa ei nu pot fi evaluaţi în acelaşi mod şi de aceea consider că este important ca învăţătorul să creeze profiluri de inteligenţă pentru fiecare elev.

Teoria inteligenţelor multiple oferă un număr mare de instrumente didactice a căror utilizare asigură centrarea demersului didactic pe elev. Tehnicile şi materialele utilizate în procesul instructive-educativ pot fi grupate în funcţie de tipul de inteligenţă predominant, eficientizându-se astfel dreptul la educaţie al fiecarui copil.Din aceasta perspectivă, luând în considerare dimensiunile dreptului la educaţie, consider că prezentarea unor exemple de bună practică privind modalităţile prin care se pot valorifica inteligenţele multiple în ciclul primar ar conduce la validarea ipotezei lucrării .

- inteligenţa lingvistică am valorificat-o prin lecturi, dezbateri în grupuri mici sau cu întreaga clasă, fişe de lucru, lectura unor cărţi, manuale, activităţi de scriere, jocuri de cuvinte, povestiri, jurnale, variante de citire ;

- inteligenţa logico-matematică am stimulat-o prin rezolvarea de probleme, demonstraţii ştiinţifice, clasificări şi categorisiri, crearea de coduri, jocuri matematice, cuantificări şi calcule, prezentări logico-secvenţiale ale unei teme ;

- inteligenţa naturalistă am valorificat-o ţinând seama că aceasta se manifestă prin capacitatea de a înţelege lumea prin intermediul mediului în care se formează şi se dezvoltă. Învăţătorul antrenează elevii în activităţi de cunoaştere a mediului, activităţi ecologice, activităţi de cunoaştere şi îngrijire a plantelor şi animalelor;

-inteligenţa spaţială am valorificat-o prin descifrarea şi elaborarea de hărţi, grafice, diagrame, fotografii, filme, povestiri după imagini, pictură, colaje, arte vizuale;

-inteligenţa kinestezică s-a manifestat în mişcarea creativă, mimă, dramatizare, exerciţii fizice, lucru manual, utilizarea limbajului corporal, exerciţii de relaxare fizică;

-inteligenţa muzicală s-a manifestat în cântat, murmurat, fluierat, ascultarea muzicii, folosirea instrumentelor muzicale, analiza muzicii, legarea melodiilor, bateri de ritm, crearea de noi melodii, ascultarea imaginilor muzicale interne;

-inteligenţa interpersonală se manifestă prin cooperarea în grup, medierea conflictelor, implicarea în viaţa comunităţii;

-inteligenţa intrapersonală este evidentă în studiul independent al scolarilor, învăţarea în ritm propriu, centre de interes, poţiuni la tema de casă.

Învăţătorul trebuie să formeze personalităţi puternice, să-i determine pe elevi să nu accepte umilinţa sau compromisul şi să-i facă toleranţi atunci când situaţia o impune. În acest sens am organizat activităţi educative individuale şi de grup, elevii fiind învăţaţi să-şi recunoască greşelile, să le depisteze şi să le corecteze şi pe cele ale colegilor lor, să cedeze în faţa adevărului, dar să se apere când au dreptate.

În mod concret, dreptul la educaţie, din perspectiva relaţiei învăţător-elev centrata pe colaborare şi comunicare vizează urmatoarele directii de actiune:

·                     atunci când se iau decizii, în privirile copiilor nu apar sentimente de nemulţumire;

·                     elevii vin cu drag în jurul învăţătorului, dorind să comunice cu el;

·                     nu comentează calificativele obţinute;

·                     comportamentul copiilor este civilizat;

·                     situaţia la învăţătură este bună şi foarte bună;

·                     elevii îşi apără învăţătorul în faţa unor afirmaţii nedrepte şi incorecte făcute de alte persoane;

·                     elevii respectă cu stricteţe îndrumările şi recomandările învăţătorului;

·                     în vacanţe, elevii menţin diverse forme de comunicare cu învăţătorul lor;

·                     rezultatele testelor de opinie scot în evidenţă relaţia afectivă dintre cei trei factori implicaţi;

·                     părinţii vin la şedinţe şi fac aprecieri pozitive asupra activităţii desfăşurate în clasă.

În concluzie, responsablităţile şi direcţiile de acţiune ale învăţătorului privind exercitarea drepturilor la educaţie sunt determinate de modul în care învăţătorul se implică activ şi responsabil în cunoaşterea fiecărui elev, printr-o cooperare permanentă cu familia, cu specialiştii şi reprezentanţii comunităţii sociale de referinţă, cu atribuţii în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului.

BIBLIOGRAFIE

1.                  Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului- stadiul aplicării în România, Bucureşti, 1994

2.                  Miftode V., Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iaşi, 2003

3.                  Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului