EFECTUL PROMETEU ŞI DEFICIENŢELE

UNEI CULTURI POPULARE

Prof. Maghiar Adina

S08 „Arany Janos”, Salonta

            În lumea istorică există o ortogeneză a culturilor care se constituie într-o teorie a culturilor şi care ajunge  să le clasifice în culturi mari şi culturi mici. Dacă marile culturi se afirmă şi se individualizează pe scena istoriei, impunând un stil de viaţă, fiind caracterizate de simţ istoric, de instinct, de o pornire nestăvilită de a-şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, culturile mici degenerează în caricaturi, căci sunt lipsite de instinct. Există o tragedie a culturilor mici, obligate să desfăşoare o luptă permanentă pentru a-şi învinge anonimatul şi pentru a pătrunde pe făgaşul devenirii istorice. Între cele două tipuri de culturi se întrevede şi un tip de cultură intermediară, incapabilă de a se realiza în cursul devenirii ei pe toate planurile, categorie în care se regăseşte şi cultura românească. Singura obsesie a culturilor mici şi a celor intermediare trebuie să fie saltul istoric, căci numai sărind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv.

            „Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară”, afirma Emil Cioran. Trezirea la conştiinţă a omului, coborârea din eternitate, spaţiu paradisiac,  în realitate, în conştiinţă, a generat două tipuri de viziuni, situate în antiteză: una a fiinţei pur şi simplu şi una a fiinţei trezite. Fiinţa are ritm şi direcţie, fiinţa trezită este tensiune şi întindere. Dacă prima pune întrebările când şi de ce, a doua pune întrebări precum unde, cum. Dihotomia  fiinţă pur şi simplu-fiinţă trezită corespunde celei a cosmosului-microcosmosului. Întregul cosmos poartă însemnul periodicităţii, are un ritm, în timp ce microcosmosul înseamnă tensiune. Detensionarea generează o anumită stare de oboseală, de somnolenţă, iar un om care somnolează, eliberat de orice tensiune, nu va mai fi decât o fiinţă vegetativă.

            Progresului în conştiinţă îi corespunde progresul în istorie. Stagnarea în reveria ancestrală înseamnă însă un somn istoric. În fiinţa umană se confruntă setea de integrare activă în devenirea istorică cu setea demiurgică satisfăcută într-un exces sufletesc şi o viziune interioară. Fiinţa pur şi simplu se află încă sub dominaţia văzului, a tactilului, în timp ce fiinţa trezită primeşte zestrea de spaimă, fiind obligată să pătrundă în toate abisurile şi să treacă la ofensivă, să caute cheia misterelor.

          Diferenţa dintre o cultură mare şi una mică se bazează pe destinul  spiritual şi politic prin care se individualizează, dar gândirea naţională şi politică a României este contaminată de o viziune organicistă, care nu se sincronizează cu ritmul accelerat al istoriei. O ţară care nu-şi poate defini destinul spiritual şi politic suferă de o deficienţă organică, chiar dacă este constituită biologic.

     În cadrul marilor culturi, al căror destin depăşeşte toate valorile eticului, dihotomia bine-rău presupune mediocritate. În timp ce culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici îl pun în faţa nimicului culturii. Pentru a putea renaşte în ea, România ar trebui recreată din interior.

            Dacă la Emil Cioran teoria culturii glosează pe marginea  sintagmelor cultură mare-cultură mică, la Lucian Blaga întâlnim disocierea cultură majoră-cultură minoră. Constantin Noica preia sintagma din urmă, cultură minoră, echivalând-o cu o cultură populară.

     O cultură minoră nu înseamnă inferioritate din punct de vedere calitativ, dar stagnarea culturii româneşti la stadiul culturii populare înseamnă sterilitate. Civilizaţia noastră a fost permanent întru o tradiţie, spune Noica, acest factor activ fiind mai slab pronunţat la alte popoare.

            Pe baza acestei tradiţii, poporul român are o mai largă întâlnire decât alţii cu valorile spiritului; căci prin ea însăşi tradiţia înseamnă păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut. Dar o asemenea potrivită aşezare întru cele ale spiritului ar fi putut să se traducă mai mult printr-o închidere, oricât de strălucită ar fi fost ea, anume într-o cultură folclorică - şi atât. Noi însă am avut veacul al XVII-lea, cel al marilor personalităţi, iar a doua jumătate a veacului al XIX-lea a putut de asemenea da mari personalităţi culturale; şi de altfel, natura acestei culturi folclorice, ca şi felul întâlnirii noastre cu valorile, nu se ridică împotriva noutăţilor veacului, ci se împletesc în chip neaşteptat cu ele.    

            Pentru Constantin Noica, România eternă, patriarhală, sătească, anistorică, nu mai corespunde cerinţelor actuale ale istoriei, ritmului accelerat al devenirii istorice. Satul nu este motorul unei naţiuni: Dacă istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negaţia ei. Orice popor trebuie să tindă la realizarea unei culturi istorice, şi nu populare. Elementele populare trebuie însumate, însă nu le putem considera finalităţi. Un popor care n-a creat decât o cultură populară n-a trecut treapta istorică. Culturile populare concep devenirea într-un mod substanţial, sunt fundamentate pe mituri şi se detaşază de istorie, fiind o prelungire a eternităţii. Aceste culturi nu cunosc progres, individualizare( au caracter anonim, colectiv, oral), rămân închise în ele însele. Se creează astfel un conflict între o cultură conştientă, personală, asumată şi una anonimă. Trecerea de la spiritualitatea populară la creaţia personală produce o tensiune interioară în cultura românească. Lucian Blaga considera că pentru a trece de la minor la major ne trebuie o prelungire a minorului, căci fără un a priori stilistic nu există o cultură majoră. Între cultura minoră şi cea majoră nu poate exista o fuziune desăvârşită, deoarece prima nu se poate realiza monumental în istorie, iar a doua se îndepărtează de natură.

            Întâlnirea dintre etern şi istoric determină tensiune în conştiinţa românească. De la nostalgia neschimbării la dorinţa de a purta în noi şi ce e etern şi ce poate  fi istoric, omul românesc a parcurs, din punct de vedere biologic şi spiritual, un proces de creştere dinăuntru în afară, de la fiinţă către forma istorică.