EMINESCU ȘI JUNIMEA

(studiu)

Prof. Vartolomei Maria

Școala Gimnazială "I. Gr. Teodorescu - Ruseni" - Neamț/

Colegiul Tehnologic ˮSpiru - Haretˮ Piatra - Neamț

Dacă în planul criticii Titu Maiorescu a avut un rol hotărâtor în crearea prestigiului societăţii Junimea şi al revistei „Convorbiri literare”, pe plan literar, valoarea este impusă publicului cititor prin colaborarea marilor clasici ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici.

Începând cu anul 1870, anul debutului eminescian în „Convorbiri...”, revista trece printr-o etapă de mare înflorire pe care am putea-o numi „etapa marilor clasici”. Eminescu va rămâne colaboratorul constant şi credincios al revistei junimiste, trimiţând aici aproape toate versurile pe care le considerase îndeajuns de şlefuite pentru a fi publicate. Opera lui Creangă, de la Soacra cu trei nurori apărută în 1875 şi primele trei părţi din Amintiri din copilărie, până la Moş Ioan Roată, din 1889, se publică în „Convorbiri...”. Ioan Slavici debutează în „Convorbiri...” şi chiar dacă ulterior a colaborat şi la alte publicaţii, prin nuvela Popa Tanda, publicată în 1875, îşi pune amprenta asupra nuvelisticii româneşti moderne, într-un moment când acest gen literar era mai puţin abordat de către scriitori. În 1879 îşi începe, în „Convorbiri...”, publicarea comediilor I. L. Caragiale, care, la această dată, nu era un debutant. Între 1879, anul apariţiei piesei O noapte furtunoasă, şi 1889, când se publică Năpasta, deceniul cel mai vitregit din viaţa revistei, cel mai hărţuit de polemici cu alte publicaţii – cele cinci mari piese caragialiene impun „Convorbirile literare” în conştiinţa contemporaneităţii.

Data de 15 aprilie 1870 reprezintă pentru „Convorbiri...” ziua în care a păşit dincolo de pragul mediocrităţii, ziua care a semnalizat asigurarea eternităţii revistei literare în conştiinţa românilor. Este ziua în care este publicată prima poezie eminesciană – Venere şi Madona, trimisă de poet prin Poşta redacţiei de la Viena.

Despre modul în care a fost receptată poezia lui Mihai Eminescu de către redactorul revistei, de către junimişti şi Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi a avut inspiraţia să ne lase mărturii edificatoare: „Pe la sfârşitul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870, mă întorceam într-o seară acasă de la o adunare. (…) Aruncând ochii din întâmplare asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare nedeschisă pe care nu o băgasem în samă. Era adresată Redactorului Convorbirilor literare şi scrisă cu litere mici ca o mână de femeie. Mi-am zis că trebuie să fie de la una dintre numeroasele poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschizând plicul găsii o scrisoare împreună cu o poesie întitulată Venere şi Madona, amândouă iscălite de M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfios ce nu vrea să se de pe faţă.

Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă Venere şi Madona, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:

„Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri”

interesul mi se deşteptă şi merse crescând până la sfârşit. Foarte impresionat am cetit poezia de mai multe ori în şir, iar a doua zi, des de-dimineaţă m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mână.

- În sfârşit am dat de un poet, i-am strigat întrând în odaie şi arătându-i hârtia.

- Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu, să vedem! El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise:

- Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?

- Nu ştiu, poesia e trimisă din Viena.

(…) Peste câteva zile, fiind adunarea Junimii şi Maiorescu cetindu-ne versurile Venere şi Madona toţi şi mai ales Pogor au fost încântaţi de acest poet necunoscut.” (3, pp. 212-213)

Inexplicabil ni se pare faptul că Eminescu trece în cercul Junimii ca fiind un poet necunoscut, cu toate că poetul debutase publicistic în 1866 în revista „Familia” cu poezia De-aş avea (momentul acestui debut a marcat şi schimbarea numelui din Eminovici în Eminescu) şi colaborase la această revistă şi cu alte poezii: O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, care sunt superioare celor care se publicau în acelaşi timp în „Convorbiri...”.

Cât despre scrisoarea care a însoţit poezia, memorialistul regretă rătăcirea acesteia, „căci, spune el, era tot atât de originală şi de interesantă ca şi poezia însăşi.” (3, p. 213)

Felicitările trimise de redactorul revistei precum şi îndemnul de a-şi „cultiva talentul său”, îl determină pe poet să trimită o a doua poezie, Epigonii, bineînţeles, însoţită la rândul ei de o altă scrisoare, pe care Negruzzi o citează în Amintirile... sale. Aceasta are rolul de a explica ideile poetului exprimate în poezie spre a evita eventualele obiecţii ale junimiştilor care, ştia şi Eminescu aceasta, fiind la curent cu spiritul critic al Societăţii, nu putea să fie de acord cu elogiul adus unor poeţi mediocri cum sunt cei citaţi în Epigonii, după cum mărturiseşte şi Iacob Negruzzi: „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucrau ei.(…) Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri, şi lucrarea noastră trezită, rece”.

Modest, aflat de abia la începutul creaţiei sale şi necunoscând îndeaproape spiritul junimist, poetul dă libertate redactorului de a schimba ceea ce i se pare nepotrivit: „Mi se pare că strofa a treia nu se prea potriveşte cu întregul. Se poate cum că numai mi se pare, se poate cum că şi multe altele mi s-ar fi părând bune, şi or fi rele; în fine ceea ce nu se va potrivi, puteţi şterge de bună voie. În caz de a şterge strofa a treia, apoi veţi fi bun de a corege într-a patra vorba zidea în zidind - «Eliad zidind»… Admiţând strofa a treia ar suna mai bine, cores altfel.” (3, p. 216)

Într-o altă scrisoare, datată 6 februarie 1871, alături de care Mihai Eminescu a trimis şi poezia Mortua est, poetul îi dă libertate deplină redactorului „Convorbirilor...” asupra modificărilor cerute de textele sale: „Mă mir de ce mai cereţi autorizarea mea întru suprimarea strofelor rele, când eu v-am dat-o de mult cu atâta încredere, şi vă asigur, cu atâta bucurie. Ştergeţi numai, pentru că nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu! Ştiu numai prea bine că chiar ce rămâne neşters nu-i de v-o samă deosebită.” (1, pp. 40-41)

Situaţia aceasta se va schimba radical în anul 1878, după cum se înţelege din scrisoarea din ianuarie sau februarie, prin care poetul, trimiţând patru dintre poeziile sale, îşi exprimă trei dorinţe: I. să nu se schimbe o iotă din ceea ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greşelelor mă priveşte pe mine; II. să se tipărească tuspatru deodată; III. să nu aibă în marginile putinţii nici o greşeală de tipar”. (1, p. 108)

Aceste dorinţe pot fi explicate prin conştientizarea valorii talentului său.

Prin scrisoarea din 6/14 septembrie poetul trimite „Convorbirilor...” povestea Făt-Frumos din lacrimă care va fi publicată în numerele din 1 şi 15 noiembrie 1870. Regăsim aici aceeaşi îndoială şi aceeaşi rugăminte a poetului către redactor privind corecturile necesare ca şi în scrisorile anterioare: „Dacă e vreo fericire pentru care vă invidiez într-adevăr, apoi e aceea că puteţi găsi în ocupaţiuni literare mulţumirea aceea pe care realitatea nu e în stare a v-o da, la mine e cu totul dimpotrivă; într-un pustiu să fiu şi nu mi-aş putea regăsi liniştea.

Veţi vedea din stângacele schimbări şi din neputinţa de a corige esenţial pe Făt-Frumos că v-am spus adevărul. De aceea, vă rog mai citiţi-l d-voastră şi ştergeţi ce veţi crede că nu se potriveşte căci eu nici nu mai ştiu ce se potriveşte şi ce nu”. (3, p. 220)

În numărul din 15 mai 1871 Titu Maiorescu începe publicarea studiului Direcţia nouă în poezia şi proza română în care este amintit – pentru prima dată într-un studiu critic – şi poetul Mihai Eminescu.

Deşi criticul îşi exprimă îndoiala de a-l cita imediat după Alecsandri, în condiţiile în care nu i se publicaseră în „Convorbiri...” decât trei poezii: Venere şi Madona, Epigonii şi Mortua est este de admirat intuiţia acestuia în aprecierile atribuite poetului care îi era încă necunoscut: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile permise, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu a-l cita îndată după Alecsandri, dar în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem trei poezii publicate în „Convorbiri...”, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice”. (2, p. 118)

Prima prezenţă a lui M. Eminescu la Junimea în procesele verbale este datată 1 septembrie 1872, la Maiorescu. Aici, notează A. D. Xenopol, „Dl. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi anume Egipetul şi începutul evului de mijloc. Apoi ceteşte nuvela sa Sărmanul Dionisie. Asupra acesteia, dl. Pogor şi Maiorescu observă că sfârşitul şi modul dezlegării nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primeşte pentru a se tipări.” (1, II, p. 257)

La cea de-a doua şedinţă, din 7 septembrie, Eminescu a citit, conform procesului verbal, două poezii: Înger şi demon şi Floare albastră care sunt acceptate pentru publicare în revista „Convorbiri literare”. Cele patru creaţii citite de Eminescu în şedinţele Junimii nu mai sunt publicate cu promptitudinea din anul debutului: Egipetul apare în „Convorbiri literare” în nr. din 1 octombrie 1872, însă nuvela Sărmanul

Dionis, abia în numărul din decembrie 1872 – ianuarie 1873, iar Înger şi demon, ca şi Floare albastră, la 1 aprilie 1873.

Dacă perioada Junimii şi a „Convorbirilor literare” reprezintă un capitol important în istoria literaturii române, aceasta se datorează în mare parte celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici. Dincolo de alte comentarii, Societatea Junimea a constituit un cerc literar prielnic afirmării celor patru clasici ai literaturii române, deschizând drumul creativ al acestora. A înlesnit debuturile literare ale lui Slavici şi Creangă, şi le-a popularizat operele, publicându-le în revista „Convorbiri literare”. Caragiale a fost apărat în faţa opiniei publice, publicându-i cele patru comedii în revistă, în ciuda părerilor defavorabile ale spectatorilor. În Eminescu a întrezărit geniul care străluceşte şi astăzi tot atât de izolat pe cerul literaturii române.

Bibliografie

1. „Junimea”, Amintiri, studii, scrisori, documente” Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Cornel Regman, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, vol. I – II

2. Maiorescu, Titu, „Critice”, Albatros, Bucuresti, 1998

3. Negruzzi, Iacob, „Amintiri din „Junimea”, în „Scrieri alese” II, Editura Minerva, Bucureşti, 1970