EVALUAREA COPIILOR CU CES

Prof. înv. primar Răvășel Oana – Cătălina,

Școala cu clasele I-VIII Doba

Dizabilitatea face parte din experienţa umană, fiind o dimensiune a umanităţii. Ea este cea mai puternică provocare la acceptare a diversităţii. Sarcina evaluării copiilor cu deficiențe nu este una uşoară. Rolul evaluatorului este să ştie exact ce este dizabilitatea, care sunt coordonatele sale, dar şi s-o recunoască ca experienţă unică, ca o dimensiune a diversităţii umane. Numai astfel se poate aprecia corect dacă serviciile şi programele de intervenţie şi sprijin pe care le propune, le evaluează și revizuiește răspund necesităţilor celor cărora le sunt adresate.

Evaluarea trebuie să se realizeze într-un cadru empatic şi de pe poziţii de compatibilitate culturală cu beneficiarii ei. Aceasta presupune facilitarea accesului persoanelor cu dizabilităţi şi participarea acestora şi a reprezentaţilor legali la toate nivelurile evaluării. Parteneriatul în evaluare este esenţial; părinţii au dreptul să fie consultaţi, să participe la luarea deciziilor consecutive evaluării, să cunoască planurile şi programele de intervenţie şi progresele pe care le realizează copilul.Evaluarea este un act de mare responsabilitate pentru toţi factorii implicaţi: copii, părinţi, specialişti evaluatori.

În consecinţă, evaluarea este un proces continuu, de planificare şi programare care orientează elaborarea planului de servicii personalizate şi programele de intervenţii personalizate.Evaluarea trebuie să fie complexă şi să evite formalismul. Aceasta presupune o abordare multidisciplinară - medicală, psihologică, pedagogică şi socială - complementară, uneori inter-instituţională, iar din analiza şi sinteza tuturor datelor rezultate reies şi trebuie să se propună soluţii de integrare a copiilor cu CES.

evaluare, copii CES

Identificarea și evaluarea complexă a copiilor cu dizabilități și alte cerințe speciale reprezintă o problematică foarte complexă și aflată în plină dinamică.

Principiile evaluării copilului cu dizabilităţi:

·         Evaluarea trebuie să fie subordonată interesului superior al copilului - creşterea nivelului de “funcţionalitate”, de implicare activă în planul vieţii individuale şi sociale.

·         Evaluarea trebuie axată pe potenţialul de dezvoltare a copilului.

·         Evaluarea necesită o abordare complexă și completă a elementelor relevante (sănătate biopsihică, nivel de instrucţie şi educaţie, grad de adaptare psiho-socială, situaţie economică ş.a.) precum şi a interacţiunii dintre acestea.

·         Evaluarea trebuie sa fie unitară, să urmărească şi să opereze cu aceleaşi obiective, criterii, metodologii, pentru toţi copiii.

·         Evaluarea trebuie să aibă un caracter multidimensional, altfel spus să determine nivelul actual de dezvoltare, pentru a oferi un prognostic şi recomandări privind dezvoltarea viitoare a copilului, în integralitatea sa.

·         Evaluarea presupune o muncă în echipă, cu participarea activă şi responsabilizarea tuturor specialiştilor implicaţi (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, sociologi, asistenţi sociali, logopezi etc.).

·         Evaluarea se bazează pe un parteneriat autentic cu beneficiarii direcţi ai acestei activităţi: copilul şi persoanele care îl au în ocrotire.

Evaluarea – proces continuu şi complex

Reforma din protecţia copilului, educaţie și sănătate atinge în desfăşurarea ei şi domeniul evaluării copiilor. Se afirma reconsiderarea actului evaluării, din perspectiva necesităţii includerii şi a unor grupuri vulnerabile de copii în acţiunea evaluativă.

Evaluarea trebuie privită ca proces complex, continuu, dinamic, de cunoaştere şi estimare cantitativă şi calitativă a particularităţilor dezvoltării şi a capacităţii de învăţare a copilului.

Evaluarea presupune colectarea de informaţii cât mai complete, interpretarea de date, punerea şi rezolvarea de probleme în scopul orientării deciziei şi intervenţiei.

Evaluarea este o parte dintr-un proces şi nu demers ulterior şi exterior diverselor tipuri de intervenţii: educaţionale, de protecţie, de tratament şi recuperare etc. Demersul evaluativ nu se rezumă la o activitate constatativă, ci investighează potenţialul de dezvoltare şi învăţare şi sugerează programe ameliorativ-formative pe anumite paliere de dezvoltare.

Evaluarea statică, în care se punea accent pe ceea ce poate face efectiv copilul, pe abilităţile pe care le are la un moment dat şi nu pe capacităţile sale de dezvoltare a fost înlocuită cu evaluarea dinamică, prin care se estimează potenţialul de învăţare în scopul folosirii lui ca suport în formarea abilităţilor necesare dezvoltării plenare a copilului.

Probele şi testele de evaluare au drept obiectiv determinarea abilităţilor şi a disponibilităţilor imediate pentru dezvoltare. O asemenea abordare exclude definitiv teza “caracterului irecuperabil” al copilului cu dizabilităţi.

Evaluarea stabileşte elementele pozitive din dezvoltarea copilului, ca punct de plecare în activitatea de recuperare (reabilitare). Evaluarea fără măsuri de intervenţie este un nonsens, ca si interventia fara evaluare si monitorizare continua. Sistemul de intervenţie în care este cuprins copilul cu dizabilităţi trebuie să cuprindă obligatoriu următorii paşi: identificare – diagnoză – orientare – măsuri şi servicii de intervenţie (de exemplu recuperare şi reabilitare) şi suport – reevaluare –– integrare şi includere socială.

În consecinţă, evaluarea este un proces continuu, de planificare şi programare care orientează elaborarea planului de servicii personalizate şi programele de intervenţii personalizate.

Evaluarea parametrică implică utilizarea unor teste sau probe. Însă evaluarea trebuie să includă şi observaţia directă şi sistematică, istoricul dezvoltării copilului (anamneza), date socio-culturale, analiza produselor activităţii, analiza erorilor, analiza de sarcini, inventarele de abilităţi, chestionare, interviul, dialogul cu părinţii etc. Aceste metode de evaluare permit monitorizarea copilului în contexte naturale de viaţă, iar informaţiile culese prin intermediul lor ne oferă o adevărată “hartă“ a evoluţiei copilului şi a comportamentelor sale în domenii fundamentale, precum relaţiile cu activitatea şi cu mediul, relaţiile cu ceilalţi, relaţiile cu sine.

Etape ale evaluării

Demersul evaluativ în cazul copiilor cu dizabilităţi parcurge următoarele mari etape:

Evaluare iniţială – constatativă, ale cărei obiective sunt:

·         identificarea, inventarierea, clasificarea, diagnosticarea;

·         stabilirea nivelului de performanţe sau potenţialul actual al copilului;

·         estimarea/prognoza dezvoltării ulterioare, bazată pe potenţialul individual şi integrat al copilului;

·         stabilirea încadrării: pe grad sau nivel, educaţional etc;

·         stabilirea parametrilor programului de intervenţie personalizată

Evaluarea formativă este un tip de evaluare continuă care evidenţiază nivelul potenţial al dezvoltării şi urmăreşte iniţierea unor programe de antrenament a operaţiilor mintale. Ea nu este centrată pe deficit, ci evidenţiază ceea ce ştie şi ce poate copilul, ce deprinderi şi abilităţi are într-o anumită etapă a dezvoltării sale.

Evaluarea finală are ca obiective:

·         estimarea eficacităţii intervenţiei sau a programului;

·         modificarea planului sau a programului, în raport de constatări;

·         reevaluarea copilului şi reconsiderarea deciziei.

Evaluarea trebuie să fie complexă şi să evite formalismul. Evaluarea complexă presupune o abordare multidisciplinară - medicală, psihologică, pedagogică şi socială - complementară, uneori inter-instituţională, iar din analiza şi sinteza tuturor datelor rezultate reies şi trebuie să se propună soluţii de orientare a copiilor către serviciile adecvate.

Bibliografie

·         Boyne, R.; Rattansi, A., Postmodernism and Society, Macmillan, London, 1990;

·         Cohen, L.; Manion, L.,Research Methods in Education, Routledge, London, 1994;

·         Denzin, N.; Lincoln, Y., Handbook of Qualitative Research, Sage Publications, London, 1994;

·         Golu, Pantelimon, Psihologie socială,E.D.P., Bucureşti, 1974;

·         Predescu, M., Psihopedagogie specială, Universitatea de Vest, Timişoara, 1994.