EVOLUŢIA STĂRILOR SUFLETEŞTI

ÎN POEZIA “LACUL” DE MIHAI EMINESCU

Prof. Andreea Burlacu,

Liceul Teoretic “Aurel Vlaicu” Breaza

Titlul poeziei prezintă lacul ca pe un martor, dar şi participant activ la idila ce urmează să aibă loc sub lumina lunii. Analiza stilistică a modurilor şi timpurilor verbale folosite de Eminescu a dus la concluzia că poezia are un caracter circular în ceea ce priveşte stările sufleteşti pe care le trăieşte eul liric în aşteptarea iubitei: Timpul prezent relevă certitudinea şi cumva complicitatea codrului ca ajutor pentru împlinirea iubirii, apoi conjunctivul prezent relevă speranţa şi dorinţa arzătoare ca iubita să vină,după care revine prezentul, de data aceasta cu certitudinea amară că iubirea nu are nicio şansă să se împlinească.

     Poezia “Lacul” apare pentru prima dată la 1 septembrie 1876 în revista “Convorbiri literare din Iaşi, revistă editată sub egida societăţii “Junimea”.

Titlul poeziei prezintă lacul ca un cadru ideal pentru o posibilă idilă, dar şi ca un “personaj”,o ipostază a eului liric, ce îi potenţează stările sufltteşti.

     Prima strofă descrie” lacul codrilor albastru”. În toate poeziile eminesciene, lacul şi codrul sunt nedespărţiţi,făcând parte dintr-un peisaj natural aproape ideal,în orice caz, un ambient care predispune la visare şi la iubire. Verbele la timpul prezent arată atât o acţiune care se desfăţoară în momentul vorbirii, cât şi una cu caracter permanent. Avem senzaţia că nuferii galbeni încarcă lacul mereu cu farmec, cu frumuseţe şi cu viaţă.

     Ultimele două versuri ale primei strofe produc o ruptură,un declic în calmul static al lacului.Verbul la gerunziu “tresărind” surprinde o acţiune în desfăşurare,un proces,o stare durativă. Din punct de vedere stilistic, tresărirea este asociată cu mişcările involuntare, spontane, cauzate de o emoţie puternică. Se pare aşadar că primul care simte fiorul iubirii este lacul, care împrumută şi bărcii pe care o “cutremură,” din emoţia sa.

     Cromatica primei strofe este foarte vie.:lacul este albastru, nuferii sunt galbeni, iar cercurile făcute de rotirea bărcii în apa liniştită sunt albe. Simbol al perfecţiunii, al creaţiei divine unice, cercul mai poate fi asociat şi cu dragostea ideală, iubirea necondiţionată între două fiinţe predestinate a fi Perechea Ideală

     La începutul strofei a doua eul liric îşi face simţită prezenţa în mod direct: ”Şi eu trec de-a lung de maluri”. Avem sentimental că îndrăgostitul ia pulsul lacului pentru a vedea dacă acesta este pregătit să susţină şi să intensifice iubirea la care urmează să fie martor. Eul liric nu este liniştit însă, fiind într-o permanentă căutare, încordare.El ascultă zgomotele naturii şi aşteaptă venirea iubitei dintre trestii. Scrierea pronumelui “ea” cu litere cursive nu este întâmplătoare, putînd avea două semnificaţii, în opinia mea:pe de o parte, eul liric este conştient de unicitatea fiinţei iubite, care putea, numai ea, să apară şi să spulbere aşteptarea încordată a partenerului. Pe de altă parte, scrierea deosebită a pronumelui amintit ar putea avea legătură cu faptul că ea este fiinţa iubită văzută generic, o întrupare a Femeii pe care orice îndrăgostit ar aştepta-o. Deşi întîlnirea celor doi este planificată şi aşteptată de eul liric, verbul “a răsări” dă o aură misterioasă acestei veniri,văzută ca o apariţie bruscă, neaşteptată.

     De la jumătatea strofei a doua până la ultima strofă, verbele sunt la conjunctiv present,timp ce exprimă o acţiune posibilă,realizabilă, dar care nu se ştie dacă va fi dusă la bun sfârşit. Exact acum începe scenariul idilei aşa cum şi-l imaginează eul liric :ea ar trebui să răsară dintre trestii, surprinzându-l şi să-i “cadă lin pe piept”. Se anunţă astfel o idilă liniştită, caldă, în care iubitul joacă şi un rol protector pentru femeia care se cuibăreşte încet la pieptul lui.

     Strofa a treia poate fi şi ea împărţită în jumătate, având în vedere acţiunile pe care urmează să le facă cei doi îndrăgostiţi. Verbul “să sărim” ne duce cu gândul la un cuplu sprinten, plin de viaţă, care intră oarecum într-un spaţiu sacru,privilegiat-luntrea mică,i nstrument pentru călătoria erotică pe lac. În accord cu starea de fericire a cuplului regăsit, natura îi îngână cu “glas de ape”. Personificarea mai sus amintită scoate în evidenţă armonia totală dintre starea de fericire a cuplului şi bucuria naturii, care pare fericită să găzduiască şi să încurajeze o iubire curată, benefică.

     Insistenţa cu care poetul foloseşte verbul “să scap” referindu-se la lopeţi şi la cârmă scoate în evidenţă senzaţia programată de abandonare, de uitare de sine. Eul liric este în stare să-şi abandoneze cârma propriei vieţi cotidiene pentru a se dedica iubirii

     Senzaţia de abandonare de sine este accentuată şi de folosirea verbului “să plutim”, care implică deplasarea întâmplătoare într-o direcţie voit necunoscută. Cel care predispune la plutire şi la abandonarea de sine a cuplului este farmecul “blândei lune”, sub lumina căreia cuplul se poate lăsa în voia sorţii fără a întâmpina vreun pericol. Aliteraţia şi inversiunea “lumina blândei lune” dau versului caracter sinestezic:pe de o parte, aliteraţia îmi dă senzaţia de curgere continuă datorită folosirii consoanei lichide “l”. E ca şi cum luna ar începe să coboare  de pe cer şi să curgă încet, dar constant, peste apa lacului. Pe de altă parte,epitetul personificator “blândei lune” scoate în evidenţă caractterul protector la lunii, care pare a fi o mamă pentru cei doi îndrăgostiţi..

     În versul al treilea apare un alt element al naturii care îmbogăţeşte peisajul cu frumuseţe şi o trezeşte parcă din letargia care-c cuprinsese. Este vorba de vântul care foşneşte lin în trestii. Deşi verbul “foşnească”pare a avea o sonoritate supărătoare din cauza dispunerii consoanelor “f”, ”ş”şi s”, el nu strică totuşi armonia peisajului, deoarece ar trebui să foşnească “lin”. Asonanţa din ultimul vers accentuează senzaţia de armonie a peisajului descris.Apa care ar trebui să sune pare a fi atât unduioasă, cât şi duioasă, ceea ce amplifică senzaţia de mediu protector, spaţiu sacru în care iubirea este ferită de orice piedică.

     Ultma strofă schimbă registrul poeziei. Revenirea la timpul present al verbeloe,asociată cu propoziţia negativă “Dar nu vine” urmată de punctele de suspensie sugerează o trezire a eului liric la o realitate dacă nu crudă,măcar amară.Iubita nu vine,aşa că întâlnirea atât de minuţios planificată rămâne doar un vis neîmplinit al eului liric, un îndrăgostit fără speranţă. Locuţiunea dverbială “în zadar”, ca şi verbele “suspin şi sufăr”, care sunt dispuse în mod gradat, sugerează tristeţea şi amărăciunea eului liric la gândul că toate planurile sale de împlinire în iubire rămân doar un vis frumos, imposibil de transformat în realitate.

Din natura atât de minunat personificată nu a mai rămas decât “lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr. Dispariţia farmecului deosebit al lacului poate avea două cauze: pe de o parte natura, care a împrumutat din starea de beatitudine a eului liric, preia acum din dezamăgirea acestuia şi simte că nu mai are pentru cine să-şi arate frumuseţea. Pe de altă parte, eul liric este atât de dezamăgit, încât nu mai are ochi să vadă farmecul lacului.Acesta,care i-a fost prieten, complice, protector, a rămas în ochii eului luric un simplu lac albastru plin de flori de nufăr.

     Din punct de vedere compoziţional se poate observa în poezia “Lacul” o anumită simetrie a dispunerii timpurilor verbale. În prima strofă, în jumătate din a doua şi în ultima verbele sunt la timpul prezent, sugerând mai întâi neliniştea şi aşteptarea permanentă,apoi dezamăgirea tot mai accentuată.pe care le trăieşte eul liric în planul real anterior şi.respectiv posterior aşteptării iubitei. În cele două strofe şi jumătate dedicate imaginării idilei,verbele sunt la conjunctiv perfect, sugerând o posibilă realizare a acţiunilor pe care le descriu. Este lumea paradisiacă în care eul liric visează să se abandoneze împreună cu iubita în numele Dragostei. Cu cât însă visul este mai frumos, cu atât trezirea este mai brutală şi senzaţia de singurătate mai cruntă.

     Scrisă în perioada în care iubirea şi natura erau două teme îngemănate ale poeziei eminesciene, poezia “Lacul” poate fi considerată, cred, un fel de artă poetică pentru creaţia erotică eminesciană. La Eminescu, dragostea presupune aşteptare încordată, abandonare într-un vis măreţ în mijlocul unei atmosfere de basm, şi dezamăgirea neîmplinirii acestuia. Concluzia o trage tot Eminescu, care consideră geniul “o nefericire

Bibliografie

1. Crişan,Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, ”Limba română. Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Humanitas ,Bucureşti, 2009

2. Chevalier, Jea,,Gheerbrant, Alain, ”Dicţionar de simboluri: Vol. I”, Editura Artemis, Bucureşti, 1993.