FAMILIA-SURSĂ DE TENSIUNI ŞI NELINIŞTI PENTRU COPII?

                                         Prof. Terchilă Elena

                                             Liceul Teologic Tg-Jiu

           Familia reprezintă un partener important în educaţia copilului. Educaţia este o obligaţie a familiei, a statului, a fiecărui individ în parte. De toţi aceşti parteneri depinde formare personalităţii copilului şi devenirea lui ca om de mâine.

            Familia are pe drept cuvânt o treaptă superioară de legătură interpersonală intimă, realizată din dragoste. Orice familie trebuie să fie un garant de securitate, de protecţie fizică, afectivă, mentală, morală şi socială pentru toţi membrii ei, dar mai ales pentru copii.

Relaţiile din sfera familiei sunt de tip special, având la bază sentimente de dragoste şi respect reciproc. Dimensiunea afectivă este cea mai mare forţă, dar poate deveni şi cea mai vulnerabilă latură a convieţuirii familiale.

Iubirea nu e totdeauna dezinteresată, poate fi uneori prea posesivă, tiranică şi devoratoare. Tot ce la un moment dat părea de o solidă convergenţă, uşor poate cădea în divergenţă.

Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolart, se nasc din absenţa sau ignoranţa atenţiei părinteşti sau coroziunii afective din familiile dezorganizate, cu un nivel economic precar, cu tulburări psihice, consum de alcool, violenţă fizică şi verbală. S-a constatat astfel că divorţul părinţilor şi recăsătorirea părintelui căruia îi era încredinţat copilul generează cele mai multe cazuri de tulburări psihice care se impun atenţiei serviciilor de psihiatrie infantilă sau altor servicii medicale pentru copii.

Separarea părinţilor poate deveni, la un moment dat  soluţia optimă pentru părinţi, dar cea mai neînţeleasă pentru copii. Mama sau tatăl vitreg sunt priviţi cu suspiciune de copii în aproape toate cazurile. Astfel, simptome ca : neliniştea generală, bulimia, anorexia, insomnia, devierile comportamentale, dificultăţi în respectarea disciplinei şcolare, furtul, nervozitatea accentuată sau izolarea socială sunt considerate manifestări datorate problemelor afective pe care copilul le are tocmai datorită situaţiei create de părinţi.

Pe de altă parte, schimbarea modelului vieţii de familie, interesele economice şi noile roluri pe care le au femeile în  societatea modernă sunt câteva dintre elementele semnificative care argumentează opţiunea multor familii sau cupluri de a aduce pe lume un copil. Unele cercetări indică prezenţa mai mare a problemelor emoţionale la copiii singuri decât la copiii de aceeaşi vârstă care mai au fraţi. Copiii singuri la părinţi au un număr mic de anturaje, mai puţini prieteni şi o viaţă socială mai puţin intensă. Totuşi, aceste investigaţii au mai relevat şi faptul că aceşti copii au un număr comparabil de prieteni apropiaţi, îşi asumă uşor poziţii de lider în grupuri, simţindu-se satisfăcuţi de viaţa pe care o trăiesc. Se consideră totuşi, că în aceste cazuri, iniţierea copilului unic în lumea adulţilor se produce prea timpuriu. El este luat peste tot de aceştia, find martorul vieţii lor, confidentul problemelor lor. Din aceste motive, el creşte şi se maturizează deseori prea repede, este mai puţin vesel şi mai mult purtător de nelinişti care nu sunt ale lui, depărtându-se cu paşi repezi de copilărie. Copilul unic nu va cunoaşte niciodată bucuria de frate, nici ceea ce fraţii experimentează ăntr-o viaţă de familie şi determină formarea celor mai frumoase amintiri, făcându-i mai pregătiţi pentru viaţa socială şi pentru comunicare.

O altă problemă care generează dificultăţi comportamentale şi care se petrec sub ochii neputincioşi ai adultului este preferinţa copilului pentru grotesc, urât şi înfricoşător. Fiinţe monstruoase venite din alte lumi ţin suspendaţi de emoţie şi plăcere pe copiii de 5-6 ani, care apoi se amuză imitându-le strâmbăturile şi sunetele cel puţin bizare. Sub ochii căscaţi ai copiilor din faţa televizorului, rachetele explodează, planetele se ciocnesc, personaje cu înfăţişări oribile se ucid necontenit. Întrebarea obsesivă este : În ce scop ?. Această  urâţenie şi toată violenţa nu pot să nu lase urme în pasta modelabilă a creierelor acestor copii. Este evident că dintre ei vor ieşi altfel de oameni decât cei ieşiţi din copiii pentru care Scufiţa Roşie se speria de lup, piticii luptau cu răutatea mamei vitrege a Albei- ca-Zăpada. De ce ne lăsăm copiii pradă acestui flagel, de ce îi lăsăm singuri în faţa răului ? Ironia este că televizorul educă în lipsa părinţilor. Nimic în viaţă nu este fără sens, mai târziu se văd influenţele nefaste ale copilăriei.

Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor : « Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi o faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală  când a comis-o , el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndepărta cum trebuie greşeala ».

Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor.

Bibliografie:

               1. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Efectele micului ecran asupra minţii copilului. Ed. Prodromos, 2007

               2.Revista Învăţământul Primar nr 4/2006

               3. Vraşmaş, E.,  Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002