Legenda cameliei

Legenda spune că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar deosebit de singură. Numele ei era Camelia. Mare parte a timpului şi-o petrecea vorbind cu florile. Le învăţase limbajul.

În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur care obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani. Cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri care vegheau prinţesa şi cu atât îngrijorarea celor ce îi dăduseră viaţă creştea.

Simţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja  lumina ochilor lor, viaţa lor.

În ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată. Urma să o aducă departe şi să o mănânce.

În drumul spre locul unde locuia balaurul, Camelia imploră florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze. Florile îi ascultară voia.

O transformară într-o floare fină şi delicată pe care balaurul o scăpă din gheare.

Cum atinse pământul, prinse rădăcini. Făcu să răsară noi flori în cele mai variate culori şi forme … cameliile.

Legenda Crinului
  

Legenda spune că trăia pe vremuri o vrăjitoare deosebit de rea şi de puternică. Se făcea că tot ce atingea această vrăjitoare se prefăcea în stană de piatră. Dar dacă se atingea de un copil, acesta era prefăcut într-o floare.

Pe acea vreme, trăiau doi copii, frate şi soră, care nu aveau părinţi şi plecaseră în lumea largă pentru a-şi găsi o familie. Cei doi copii ajung la castelul vrăjitoarei şi, apropiindu-se prea mult de castel, fata este prefacută într-o floare.

Băiatul, dorind să îşi salveze sora, cere ajutorul Zânei Florilor, care îi dă o floare care să îl ajute să îşi salveze sora. Se pare că această floare, dacă atingea un obiect fermecat de vrăjitoare, rupea vraja care îl cuprinsese. Cu ajutorul acestei flori, băiatul reuşi să îşi descânte surioara şi să o transforme pe aceasta la loc în fată.

Cei doi încearcă apoi să fugă, dar sunt prinşi de vrăjitoare, care îi preschimbă în doi crini, două flori albe, al căror miros este foarte puternic, pentru ca nimeni să nu se poată apropia de ei cu floarea fermecată pentru a-i salva.

Legenda Lăcrămioarei

Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme, doi copii de rege: un băiat şi o fată. La naştere, cei doi copii primiseră de la zâna lor cea bună cele mai minunate daruri: frumuseţe, înţelepciune, cuminţenie.

Cei doi copii crescuseră împreună şi îşi petreceau majoritatea timpului împreună, jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.

Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ţinutul în care locuiau şi întregul lor regat a fost cuprins de jale. Printre cei atinşi de boală s-a numărat şi fata regelui, care până la urmă moare.

Băiatul regelui, care ţinea foarte mult la sora lui, de care era nedespărţit, a început atunci să plângă şi nu s-a mai putut opri. Atunci, lacrimile sale s-au transformat în nişte flori albe, micuţe, care s-au aşternut peste toate văile şi grădinile unde se jucau pâna atunci cei doi prinţi. Prinţul a fugit de la castel şi s-a ascuns de lume, pentru a nu fi văzut de ceilalţi că îşi plânge sora. Florile născute din lacrimile sale au căpătat numele de lăcrămioare.

Legenda Margaretei

Legenda spune că Margareta era o prinţesă deosebit de frumoasă, care fusese promisă la naştere Împăratului Florilor.

La vârsta de 16 ani, Margareta se îndrăgosteşte de un prinţ nespus de frumos şi nespus de viteaz. Cei doi se iubesc şi plănuiesc să fugă împreună pentru a se putea căsători şi pentru a scăpa de promisiunea făcută Împăratului Florilor.

Împăratul Florilor află şi îl provoacă pe prinţ la duel. Cei doi se bat în săbii şi paloşe trei zile şi trei nopţi şi în final prinţul este ucis. Speriată şi îndurerată, Margareta fuge în munţi, iar Împăratul Florilor fuge pe urmele ei. Dându-şi seama că nu are scăpare, Margareta se roagă, plângând, să moară mai bine decât să fie a Împăratului Florilor. Ruga îi este ascultată şi Margareta moare.

Îndurerat şi dându-şi seama de greşeala făcută, Împăratul Florilor o transformă pe Margareta într-o floare albă, pentru ca aceasta să poată trăi veşnic fără ca cineva să o poată atinge.

Legenda narcisei

O legendă a vechilor greci arată că narcisa ar fi apărut la moartea lui Narcis, un tânăr singuratic, căruia îi plăcea să se plimbe zile întregi prin păduri şi pe câmpii.

Fiind si foarte frumos, se spune că s-ar fi indragostit de el multe nimfe, dar nici una din ele nu putea spera că dragostea îi va fi împărtăşită, pentru că Narcis nici măcar nu le remarcase.

Se spune chiar că una dintre nimfe, pe nume Echo, a şi murit din dragoste, lăsând în urma ei numai vocea; chiar şi aşa, ea îl urma pe Narcis peste tot şi repeta toate cuvintele lui (astfel a apărut ecoul).

Zeiţa Nemesis (răzbunarea), văzând cruda lui indiferenţă în faţa dragostei nimfelor, a hotărât să îi dea o pedeapsă exemplară: i-a prezis să nu iubească pe nimeni niciodată, ci să se îndrăgostească de el însuşi şi, astfel, să îşi găsească moartea. Nu peste mult, timp, plimbându-se prin pădure şi ajungând lângă un lac, Narcis şi-a zărit propriul chip în oglinda apei. Vrând să îmbrăţişeze chipul deosebit de frumos din apă, Narcis a căzut în adâncuri şi s-a înecat. Nimfele au venit să îl plângă şi l-au transformat într-o floare galbenă, care să le amintească mereu de iubitul lor.

Se zice că de aceea narcisa îşi ţine mereu capul în jos, pentru că îl imita.