Genul liric se situează în fruntea genurilor literare având o mare influență asupra gândirii și sentimentelor cititorului, asupra personalității sale, dezvoltâdu-i imaginația și integrândul în viața socială, făcându-l mai sensibil. Poezia prin mijloacele sale este o ”muzică a sufletului” (Voltaire), o ”căsătorie a realității cu idealul” (B. P. Hasdeu), deconspirând secretele minții și creând ”ceea ce niciodată nu vom vedea”(Gerardo Diego).

Pornid de la necesitatea încadrării operelor literare în genuri literare am realizat o scurtă descriere a genului liric.

Cuvinte cheie: liric, evoluție, versificație, stil, sentiment.

Arta literară este o modalitate de cunoaştere al cărei specific impunând note distincte chiar obiectul transfigurării artistice. În literatură primează universul spiritual al omului în faţa celorlalte teme abordate. Cu ajutorul operelor literare cunoaştem universul spiritual al omului ca efect al realităţilor sociale care lucrează asupra individului, determinându-i profilul spiritual.

Scriitorul, interesat în investigarea conştiinţei omului, îl surprinde pe acesta în cele mai diferite ipostaze, beneficiind astfel de posibilitatea de a-l cunoaşte şi de a-l face cunoscut din cele mai diverse perspective.

Diferiţi din punct de vedere temperamental, scriitorii au faţă de lumea înconjurătoare atitudini diferite, ei înregistrează şi trăiesc impresiile receptate în mod diferit, conform unor interpretări personale. De aici folosirea de mijloace de expresie utilizate în transfigurarea artistică a realităţii şi implicit a figurii umane - care concentrează în sine esenţa lumii.

Trebuie să menţionăm că încadrarea operei literare într-un gen sau altul este determinată de procedeele literare frecvent folosite de scriitor, de nota dominant lirică, epică sau dramatică. În ansamblul literaturii, genul liric acoperă în linii mari domeniul poeziei.

În Grecia antică recitarea poeziei era însoţită de acompaniament de liră, instrument care i-a conferit şi denumirea. Ulterior această îmbinare dintre muzică şi poezie dispare, pentru a reapare mai târziu în alte formule. În literatura latină poezia apare în secolul I î.e.n..Aproape toate speciile reprezentative ale poeziei lirice: imnul, oda, elegia, epigrama, satira se constituie în literatura greacă şi latină încă din antichitate.

Expresie artistică a unor sentimente trăite cu intensitate de poet, lirica este domeniul confesiunii. Poetul se comunică pe sine şi de aici capacitatea poeziei de a emoţiona, cât şi nota puternic afectivă în general specifică poeziei lirice de înaltă ţinută literară- aşa cum întâlnim, de pildă, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, unde poetul exprimă într-un mod profund tulburător propria-i stare de spirit[1].

Poetul vorbeşte însă întotdeauna în numele său, există numeroase poezii lirice în care mărturisirea personală este depăşită, poetul fie exprimă sentimente care vizează o colectivitate, fie identificându-se cu starea de spirit a unui personaj diferit.

Trăsăturii esenţiale a genului liric – subiectivitatea – îi sunt subordonate în poezie toate mijloacele de expresie de care poetul dispune. Fiecare creator însă conferă o strălucire nouă, o coloratură proprie, capabilă să contribuie la definirea sa ca particularitate artistică distinctă.

În opera lirică compoziţia urmăreşte desfăşurarea gândurilor şi sentimentelor exprimate de poet, firul compoziţiei fiind dat de succesiunea stărilor de spirit ce cresc treptat în intensitate, provocând emoţie cititorului.

Literaturii îi este specifică folosirea cuvântului. Scriitorul dispune de valorile cuvântului, ale limbii, el comunică artistic idei, gânduri, sentimente. În creaţia lirică este foarte important limbajul poetic deoarece poezia este prin excelenţă domeniul expresiei literare figurate. Cu ajutorul limbajului metaforic poezia antrenează fantezia cititorului, conferindu-i capacitatea de a-şi reprezenta imaginea plastică a universului poetic. Sensurile noi pe care limba le dobândeşte în poezie datorită utilizării metaforei, comparaţiei, hiperbolei şi tuturor celorlalte figuri de stil determină o receptare profundă a creaţiei lirice. Măiestria scriitorului constă în alegerea celor mai potrivite modalităţi de expresie. Poetul este conştient de faptul că dispune de numeroase posibilităţi pe care le oferă expresia figurată şi valoarea acestora în operele literare este dată de măsura în care contribuie la creşterea expresivităţii artistice.

Poezia, dincolo de înţelegerea ei conceptuală, trebuie trăită intens, afectiv, intuită. Abia atunci percepem întreaga ei frumuseţe, descoperindu-i sensurile şi implicaţiile. Elementele de versificaţie, de asemenea, au un rol esenţial pentru poezie deoarece în acestea se simte măiestria poetului, emotivitatea lui şi astfel se transmite emoţia celui care citeşte ori ascultă poezia. Acesta este motivul care ne îndeamnă să credem că poetul nu alege ritmul, rima poeziei de la început ci emoţia lui interioară îi impune ritmul în care este scrisă poezia. Cu tot conţinutul lor deosebit, poeziile lirice au o trăsătură comună, şi anume: oglindesc viaţa redând direct sentimentele şi gândurile poetului.

Putem concluziona că totalitatea operelor literare în care viaţa oamenilor este oglindită prin exprimarea directă a emoţiilor, gândurilor şi sentimentelor poetului se reunesc sub tutela genului liric. Obiectul operelor lirice îl constituie viaţa oamenilor sub toate aspectele ei. Deşi poetul redă doar stările sufleteşti şi sentimentele sale personale, poeziile lirice ajută la înţelegerea celor mai generale trăiri umane, de bucurie, tristeţe, melancolie, sentimente de dragoste, prietenie, ură, etc., care sunt întotdeauna influenţate de condiţiile vieţii omeneşti. Exprimându-şi sentimentele, poetul nu mărturiseşte doar stările sufleteşti ci reflectă şi realitatea care a determinat aceste sentimente. De aici rezultă că poezia redă întotdeauna sentimentele şi gândurile oamenilor dintr-o anumită etapă istorică. O sensibilitate crescută la schimbările sociale ce au loc în viaţa oamenilor este lirica populară.

O trăsătură caracteristică a creaţiei lirice este forma ei versificată. Folosirea formei versificate se explică prin faptul că o astfel de formă este cerută de spontaneitatea şi intensitatea sentimentului, provocând cititorului o emoţie mai puternică, făcându-l să trăiască mai intens sentimentele pe care poezia tinde să le transmită.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Ioan Andrău, Elemente de teorie literară pentru elevi, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 175;