IMPLICAŢII DEONTOLOGICE

PRIVIND LUCRUL CU COPIII SUPRADOTAŢI

Profesor Mihăeş Violeta

Şcoala cu clasele I-VIII Ploscuţeni, Vrancea

În declaraţia de la Salamanca, a conferinţei mondiale a educaţiei speciale, adoptată de reprezentanţii a 88 de guverne şi 25 de organizaţii internaţionale, se stipulează clar:

-fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere şansa de a ajunge şi de a se putea menţine la un nivel acceptabil de învăţare;

-fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii;

-proiectarea sistemelor educaţionale şi implementarea programelor educaţionale trebuie să ţină seama de marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor copiilor incluşi în programul educaţional;

-copiii cu cerinţe educative speciale trebuie să aibă acces la şcolile obişnuite(şcolile publice), iar aceste şcoli trebuie să-şi adapteze procesul didactic conform unei pedagogii centrate asupra copilului, capabilă să vină în întîmpinarea nevoilor de cunoaştere a fiecărui elev în parte;

-şcolile obişnuite, care au abordat această orientare,sunt cele mai importante instanţe de combatere a atitudinilor discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de acceptare şi respect, oferind şanse egale la educaţie pentru toţi elevii; mai mult, ele asigură o educaţie utilă pentru majoritatea copiilor, îmbunăţind eficienţa şi gradul de utilitate socială al întregului sistem educaţional;

Educaţia pentru toţi a fost definită ca acces la educaţie şi calitatea acesteia pentru toţi copiii, fiind identificate două obiective generale:

1.                  Asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor indiferent de cît de diferiţi sunt ei şi în măsura în care se abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce societatea a denumit normal.Participarea presupune în primul rînd acces şi apoi identificarea căilor prin care fiecare să fie integrat în structurile ce facilitează învăţarea socială şi individuală, să contribuie şi să se simtă parte activă a procesului.Accesul are în vedere posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influenţele educative ale unei societăţi (familie, şcoală, comunitate), de a se integra în şcoală şi de a răspunde favorabil solicitărilor acesteia.

2.                  Calitatea educaţiei se referă la acele dimensiuni ale procesului didactic, a conţinuturilor învăţării şi a calităţii agenţilor educaţionali, care să sprijine învăţarea tuturor categoriilor de elevi, să asigure succesul, să facă sistemul deschis, flexibil, eficient şi efectiv.

„Toate persoanele trebuie respectate ca fiind egale, dar interesele clientului au prioritate” (D. Tompea, p. 91) În cazul educatorului, clientul este elevul, un client destul de pretenţios, care reclamǎ din partea primului un tratament preferenţial, o abordare deschisǎ, flexibilǎ, dar eficientǎ pentru fiecare în parte. Luând în calcul faptul cǎ o clasǎ obişnuitǎ de elevi cuprinde în medie 25 de indivizi educabili, fiecare copil venind în colectiv cu zestrea sa geneticǎ şi socialǎ, societatea este pusǎ în faţa unei dileme de ordin etic: care dintre aceşti elevi ar trebui sǎ reprezinte o prioritate pentru sistemul educaţional, cei cu dizabilitǎţi sau cei supradotaţi? Oare toţi, fǎrǎ deosebire, ar trebui sǎ fie educaţi ca nişte indivizi normali?

Fiecare copil trebuie integrat în sistem şi trebuie sǎ devinǎ un participant activ la propria sa formare prin prisma experienţei proprii, a stilului de învǎţare distinct, a modelului social, a interacţiunii specifice, ritmului personal, a contextului cultural în care se manifestǎ, a modului de abordare în ceea ce priveşte procesul instructiv-educativ.

În sistemul actual de învǎţǎmânt se pune accentul pe integrarea copiilor cu cerinţe speciale ( cu dizabilitǎţi ) în şcoala de masǎ, uitându-se faptul cǎ aceastǎ sintagmǎ îi defineşte şi pe cei supradotaţi. Chiar şi Legea nr. 1 din 2011 traseazǎ o linie de demarcaţie clarǎ între aceste douǎ categorii ce sunt considerate distincte, când, de fapt, ei sunt elevi cu cerinţe educaţionale speciale. Ar trebui ca în cazul lor sǎ nu se încline balanţa de nici o parte şi sǎ se identifice cǎi eficiente de implementare a unor strategii educaţionale eficiente în ambele cazuri.

În fiecare judeţ existǎ cel puţin o şcoalǎ specialǎ pentru copiii cu dizabilitǎţi, dar în cele mai multe cazuri, nici una pentru copiii supradotaţi. Dacǎ pentru cei handicapaţi existǎ fundaţii care sǎ se ocupe de aceştia, o armatǎ de psihologi, de profesori itineranţi, cei supradotaţi nu au nimic. Nu sunt ei adevǎraţii handicapaţi?

Într-o lucrare consacrată copiilor supradotaţi, Jigău (1994) menţionează că aceştia au o serie de caracteristici care îi diferenţiază de ceilalţi copii. Printre acestea sunt sunt menţionate şi următoarele: înţelegere rapidă a ideilor abstracte şi a relaţiilor cauzale; ritm accelerat în formarea şi dezvoltarea proceselor psihice, mai ales a memoriei, gândirii şi imaginaţiei; mare capacitate de generalizare şi de înţelegere facilă a conceptelor; efectuează judecăţi şi raţionamente profunde; dispun de curiozitate vie permanentă; atenţie de durată şi mare putere de concentrare ; mare capacitate de a comunica cu claritate ideile; posedă o capacitate deosebită de a sintetiza date; trăiesc satisfacţii intense când rezolvă situaţii problematice; rezolvă cu uşurinţă, flexibilitate şi eleganţă intelectuală probleme abstracte (M. Jingău, 1994, p. 316-322).

Elevii supradotaţi intră deseori în conflict cu normele şi regulile şcolare, asta datorită faptului că nu se pot adapta unui nivel mediu de predare a cunostinţelor, aceştia reclamând un ritm de predare-învăţare mai alert. Plierea greoaie pe sarcinile şcolare trădează opoziţia individului la rigiditatea impusă de un sistem de multe ori depăşit. Lucrul cu acest tip de elevi presupune o tratare psihopedagogică specială. Să nu uităm că două dintre geniile omenirii, A. Einstein şi T. Edison, au fost consideraţi elevi foarte slabi de către profesorii lor.

Modalităţile de lucru cu elevii supradotaţi pun accentul pe stimularea specială.

K.K. Urban (1992) menţionează următoarele forme organizaţionale de stimulare si instruire a supradotaţilor, în funcţie de gradul segregării/ integrării lor sociale în grupul covârstnic de provenienţă:

·                     instruire individuală particulară;

·                     şcoli speciale rezidenţiale;

·                     şcoli speciale numai pentru supradotaţi;

·                     şcoli speciale pentru supradotaţi, în cooperare cu şcolile normale;

·                     clase speciale cu un curriculum, resurse şi metode speciale;

·                     clase speciale cu un curriculum normal dar îmbogăţit;

·                     clase speciale eterogene ca vârstă;

·                     programe în întregime individualizate;

·                     studiu în clase obişnuite şi cu predarea unor cursuri suplimentare, pe grupe de lucru;

·                     studiu în clase obişnuite şi cu profesori specializaţi şi /sau programe speciale.

Prin intermediul modalităţilor de instruire accelerată, li se acordă şansa acestor elevi să parcurgă două clase într-un an şi să fie admişi devansat în învăţământul superior.Dar unii cercetători şi educatori se pronunţă împotriva instruirii accelerate, prezentând unele argumente: un copil supradotat poate să facă faţă solicitărilor intelectuale ale unei anumite vârste; este dificil de prevăzut dacă o accelerare a ritmului instruirii va avea efecte pozitive sau negative asupra elevului; copiii de aceeaşi vârstă, dar mai puţin înzestraţi, pierd modelul oferit de cei în discuţie, accelerarea instruirii produce o senzaţie nedorită de elitism printre elevi( B. Bălan, 1998, p.85).

Oricum, realitatea că în şcolile şi clasele speciale pentru elevi supradotati se obţin performanţe net superioare, nu poate fi contestată.

Indiferent ce modalităţi de abordare ar aplica în instruirea elevilor săi dotaţi sau nu, educatorul se confruntă cu dileme etice ce nu pot fi evitate şi poate nici soluţionate echitabil pentru subiecţii supuşi actului educaţional. Una dintre acestea o reprezintă competiţia dintre valori, când acesta se află în situaţia de a alege între două valori aflate în competiţie. Binele elevului supradotat este în conflict cu binele celorlalţi elevi, în acest caz impunându-se găsirea unui echilibru între progresul general şi cel individual (A. Tompea, p.94). Elevii sunt clienţi care reclamă, fiecare în parte, un tratament preferenţial din partea practicianului, fiecare individ având dreptul individual de a se dezvolta autonom. Sistemul educaţional plasează elevul în centrul preocupărilor sale, deci în centrul sistemului său de valori. Profesorul trebuie să dea dovadă de loialitate multiplă, să investească timp şi creativitate în a identifica strategii eficiente pentru educaţia tuturor subiecţilor educabili. Teoretic e uşor, dar practic, noi, educatorii, suntem capabili de aşa ceva? Dispunem de timpul necesar şi avem competenţa necesară? De multe ori trebuie să luăm decizii şi este obligatoriu să ne asumăm responsabilitatea pentru acestea.

Nu există soluţii universale, aplicabile în absolut toate cazurile, totuşi putem identifica strategii care au dat rezultate şi s-au dovedit eficiente, fără a-i vitregi pe colegii elevilor supradotaţi de atenţia  pe care o reclamă din partea educatorului. Prezentăm în continuare câteva dintre acestea:   
    1. Oferiţi copilului dotat o îmbogăţire orizontală şi verticală a materiei. Îmbogăţirea orizontală înseamnă a oferi mai mult material cu acelaşi nivel de dificultate unui copil care a terminat înaintea colegilor, iar cea verticală se referă la oferirea unui material cu un nivel mai avansat, anticipînd lecţiile următoare. Ambele procedee prezintă şi riscuri: în cazul îmbogăţirii orizontale, copilul poate să se plictisească şi să-şi piardă interesul; îmbogăţirea verticală folosită exagerat poate duce la dezechilibrarea activităţii de predare. Cele două procedee trebuie, deci, îmbinate.
    2. Discutaţi cu elevul respectiv posibilitatea realizării studiului individual. Una dintre cele mai eficiente metode în lucrul cu elevii dotaţi constă în stabilirea de teme de studiu individual. Temele trebuie însă orientate astfel încît să acopere domeniile de interes ale copilului. Ele nu vor fi în nici un caz impuse, altfel copilul se poate simţi suprasolicitat, pierzîndu-şi motivaţia. 
    3. Încurajaţi lecturile suplimentare. Unul dintre reproşurile cele mai frecvente este acela că elevii nu mai citesc. Unii specialişti recomandă în cazul copiilor dotaţi ca aceştia să citească şi biografii sau autobiografii ale celebrităţilor în ideea că viaţa acestora i-ar putea inspira.
    4. Stimulaţi apariţia hobby-urilor. Dacă un copil este interesat în mod special de poezie, de peşti sau de calculatoare, el trebuie încurajat în această direcţie. La vîrste mai mari ei vor fi îndrumaţi să participe la concursuri de creaţie sau ştiinţifice.
    5. Încercaţi varianta unui mentorat prin corespondenţă. În şcolile mici, numărul copiilor dotaţi este adesea redus. Pentru a le oferi acestora o asistenţă educativă corespunzătoare, în Statele Unite s-a experimentat un program numit Sponsor-Corespondent Plan, care punea copilul talentat în legătură cu un specialist din domeniul de interes (de multe ori, pensionar). Această soluţie s-a dovedit extrem de eficientă şi credem că ar putea fi adoptată şi în ţara noastră.
    

Bibliografie:

Jigău M.– Copii supradotaţi,Bucureşti,Ed. Societatea Ştiinţifică & Tehnică, 1994.

Tompea D. – Deontologia asistenţei sociale şi construcţia paradigmei profesionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2003.