INTEGRAREA EXPERIMENTULUI

ÎN ORELE DE FIZICĂ ŞI CHIMIE                                                  

Profesor Tudorache Maria,

Şcoala Gimnazială ,,P. H. Zangopol” Buzău

Prin predarea fizicii şi chimiei se urmăreşte raportarea copilului la mediul în care trăieşte. Experimentul este calea fundamentală de predare a fizicii şi chimiei, fiind considerat un „pilon” de susţinere al metodelor active. Profesorul trebuie să antreneze elevii nu numai în observarea directă a unui experiment, ci şi în executarea individuală şi pe grupe a acestuia.

Fizica şi chimia ca discipline de învăţământ vizează observarea şi perceperea lumii în întregul său, cu componentele, procesele şi fenomenele caracteristice, ca şi învăţarea prin înţelegere şi aplicare. Prin intermediul acestor discipline, elevul începe să cunoască mediul în care trăieşte şi procesele din jurul său. Aceasta implică transformarea elevului din spectator, în actor al activităţii ştiinţifice. În acest fel se evidenţiază necesitatea pregătirii elevului nu ca pe un cercetător şi om de ştiinţă, ci ca pe un cetăţean care să utilizeze demersul ştiinţific în vederea înţelegerii şi participării active la viaţa socială.

În cadrul lecţiilor de fizică şi chimie se pot folosi metode variate cum ar fi: problematizarea şi descoperirea, metode clasice cu valenţe participative (experimentul, observaţia şi conversaţia euristică); metode stimulative, competitive (jocul didactic, concursul ).

            Experimentul este o metodă de dobândire de cunoştinţe şi de formare de priceperi şi deprinderi de muncă intelectuală şi practică care permite o intensă antrenare a elevilor şi o participare deosebit de activă a acestora în procesul instructiv-educativ şi are un caracter accentuat aplicativ cu pondere deosebită în formarea deprinderilor practice ale elevilor având la bază intuiţia.

Orice experiment trebuie să implice procesele gândirii concretizate în interpretarea fenomenelor observate, deducerea concluziilor, analiza şi compararea datelor experimentale obţinute, generalizarea unor cazuri particulare, transferul în alte contexte teoretice, sesizarea interrelaţiilor dintre domeniile teoretice şi cele aplicative.

Experimentul implică activităţi de provocare, reconstituire şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul studierii lor.

            Experimentul de laborator are funcţii multiple:

-         îi pune pe elevi în situaţia de a provoca şi produce fenomene şi procese pe cale experimentală;

-         determină formarea unor deprinderi de lucru cu aparatura specifică ştiinţelor prin însuşirea şi aplicarea unor metode şi tehnici de lucru corespunzătoare;

-         asigură descoperirea, aprofundarea şi verificarea cunoştinţelor de către elevi;

-         accentuează caracterul formativ al învăţământului prin dezvoltarea la elevi a spiritului de investigaţie şi observaţie, a gândirii flexibile, fluide, originale.

Lucrările experimentale– constau în observarea, provocată şi dirijată, a unor fenomene ce urmează să fie verificate experimental. Au un pronunţat caracter activ-participativ: în primul rând, elevii vor fi curioşi la desfăşurarea experimentului de către profesor, iar apoi se vor implica prin propriile acţiuni, la realizarea acestuia.

 Conform Dicţionarului de psihologie, autor Paul Popescu-Neveanu, experimentul se defineşte ca ,,un procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în provocarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează; observaţie provocată; experienţă.”

            Procesul de predare a disciplinelor fizică şi chimie are la bază experimentul atât ca metodă de investigaţie ştiinţifică, cât şi ca metodă de învăţare.

            Experimentarea şi observarea nemijlocită a realităţii constituie cei doi stâlpi de susţinere ai unei metodologii active în predarea ştiinţelor, deziderat exprimat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea de adepţii „şcolii active”.

Conceput în corelaţie cu principiile didactice moderne, experimentul de laborator urmează treptele ierarhice ale învăţării, conducând elevul de la observarea unor fenomene fizice sau chimice pe baza demonstraţiei la observarea fenomenelor prin activitatea proprie (faza formării operaţiilor concrete), apoi la verificarea şi aplicarea în practică a acestora (faza operaţiilor formale) când se cristalizează structura formală a intelectului şi în continuare, la interpretarea fenomenelor observate care corespunde cu faza cea mai înaltă din treptele ierarhice ale dezvoltării (faza operaţiilor sintetice).

Ca metodă de explorare a realităţii – experimentul -  direct sau indirect, folosită în predare şi învăţare, are o deosebită valoare formativă, întrucât dezvoltă elevilor spiritul de observare, investigare, capacitatea de a înţelege esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi interpretare a datelor experimentale, interesul de cunoaştere etc.

Rolul profesorului este de a dirija executarea unor acţiuni de către elevi, în scopul asigurării unui suport concret-senzorial, care va facilita cunoaşterea unor aspecte ale realităţii. Cu ajutorul acestei metode profesorul reuşeşte să aducă elevii în faţa realităţii, să studieze pe viu, să fie în contact direct cu realitatea sau cu substitutele acesteia – îi determină pe elevi să înveţe prin descoperire.

Învăţarea prin descoperire poate fi şi rezultatul unui experiment. De exemplu, fiecare grupă de elevi are în faţă câte o eprubetă ce conţine clorat de potasiu (KClO₃ ), pe care o vor încălzi la flacăra spirtierei. La ,,gura” eprubetei vor ţine o aşchie din lemn care a fost aprinsă în prealabil. După câteva minute, elevii vor observa că aşchia din lemn arde cu flacără orbitoare, datorită oxigenului degajat în urma descompunerii cloratului de potasiu. Antrenaţi printr-o conversaţie euristică de genul: „Ce observaţi la aşchia din lemn? De ce credeţi că a ars mai intens? Ce s-a întâmplat cu ea? De unde provine oxigenul?” şi mânaţi de o curiozitate ardentă, elevii vor descoperi că oxigenul degajat în urma reacţiei de descompunere accelerează procesul de ardere al aşchiei din lemn.

Descoperirea didactică se realizează prin metode didactice diferite: observarea dirijată; observarea independentă; învăţarea prin încercări - experienţe; studiul de caz; problematizarea; studiul individual etc. Deci, relaţia experiment – învăţare prin descoperire, de fapt relaţia metodă – procedeu, este o  relaţie dinamică: metoda poate deveni ea însăşi procedeu, în cadrul altei metode, tot aşa cum un procedeu poate fi ridicat la rang de metodă, la un moment dat.

Un rol important în cadrul experimentului îl are şi observarea  care are o deosebită valoare euristică şi participativă, deoarece permite o percepţie polimodală, pe baza a cât mai multor simţuri, detectarea şi extragerea unei informaţii noi prin eforturi proprii, dezvoltarea gândirii critice. Prin intermediul ei se urmăreşte explicarea, descrierea şi interpretarea unor fenomene printr-o sarcină concretă de învăţare, totodată contribuind la formarea şi dezvoltarea unor calităţi comportamentale, precum: consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea şi imaginaţia; a gândirii cauzale, a spiritului de observaţie şi de colaborare.

Experimentul este calea fundamentală de predare a fizicii şi chimiei, fiind considerat un „pilon” de susţinere al metodelor active. Profesorul trebuie să antreneze elevii nu numai în observarea directă a unui experiment, ci şi în executarea individuală şi pe grupe a experimentelor.

            Experimentele pot fi organizate diferenţiat, formularea sarcinilor concrete pentru efectuarea unui experiment ridică probleme care implică: scopuri ale învăţării, accesibilitatea la învăţare, conţinutul învăţării, locul în procesul învăţării, corelarea cu alte strategii didactice de învăţare.

BIBLIOGRAFIE

1. Fătu Sanda, Jinga Ioan, Învăţarea eficientă a conceptelor fundamentale de chimie, Editura Corint, Bucureşti, 1997;

2. Fătu Sanda, Didactica chimiei, Editura Corint, Bucureşti, 2007;

3. Jinga Ioan, Istrate E.–Manual de pedagogie, Editura All, Bucureşti, 2001;

4. Pintilie M., Metode moderne de învăţare-evaluare, Cluj-Napoca, 2002;

5. Popescu-Neveanu Paul, Dicţionar de psihologie,  Editura Albatros, Bucureşti, 1978.