INTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILOR CU CES

Prof.înv.primar MARŞEU RODICA LAVINIA

Şcoala Gimnazială Nr. 24 Timişoara

În vederea creării condiţiilor optime pentru dezvoltarea copiilor cu nevoi speciale este necesar ca şcoala , familia şi comunitatea să preia responsabilitatea diferitelor atribuţii pe parcursul stadiilor de dezvoltare a copiilor.O cooperare bazată pe încredere asigură integrarea lor socială. Rolul părinţilor ca experţi ar trebui recunoscut şi utilizat. Comunitatea poate reprezenta o legătură foarte importantă în acordarea sprijinului între şcoală şi familie. Resursele pot fi utilizate mult mai eficient în cadrul unei cooperări bazate pe încredere.

Scopurile principale ale relaţiei dintre şcoală, familie şi comunitate, în vederea integrării copiilor cu nevoi speciale sunt:

• Informarea şi sensibilizarea comunităţii locale cu privire la posibilitatea recuperării, educaţiei chiar şi pentru copiii ce au abandonat şcoala;
• Sporirea conştientizării din partea comunităţii scolare a necesităţii implicării în transformarea şcolii într-o şcoală integrativă,
• Schimbarea mentalităţii şi atitudinii opiniei publice faţă de copiii cu nevoi speciale;
• Dezvoltarea unei reţele de cooperare în domeniul educaţiei, implicată în procesul de integrare(ex: poliţia, serviciile sociale, spitale, etc.)
• Implicarea părinţiilor copiilor din clasă în vederea reacţionării mai rapide la probleme şi acordarea sprijinului suplimentar copiilor cu nevoi speciale;
• Implicarea comunităţii în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale;
• Elaborarea programelor şcolare de informare şi pregătire a comunităţii locale pentru educaţia incluzivă, prin aceasta înţelegând adaptarea şcolii la cerinţele speciale ale fiecărui copil, indifferent de problemele acestuia, şi nu a copilului la cerinţele şcolii, găsirea unor strategii didactice adecvate, a unor metode şi tehnici de lucru specifice: planificare, instruire, evaluare.

Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite la Drepturile Copilului, nondiscriminarea pe criteriul incapacităţii alături de alte criterii (social, politic, etnic, etc) este fundamentală pentru respectarea integrală şi reală a drepturilor copilului.Copiii cu nevoi speciale beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi copii din România, în plus ei dispun şi de alte câteva drepturi care să-I ajute să aibă o viaţă cât mai împlinită şi decentă.

Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu nevoi speciale, atât în familie cât şi în grădiniţă,în şcoală, în grupurile sociale , în comunitatea locală.

Din punct de vedere al integrării sociale a copiilor cu nevoi speciale trebuie avute în vedere câteva aspecte importante:

· Interesul superior al copilului şi dreptul la viaţă şi dezvoltare în familie şi comunitate primează şi pentru copiii cu nevoi speciale;

· Acordarea de şanse egale presupune ca intervenţia şi suportul educativ să fie acordate corespunzător nevoilor copiilor;

· Depistarea precooce şi intervenţia timpurie este un obiectiv prioritar de acţiune pentru egalizarea şanselor;

· Parteneriatul, cooperarea între specialişti, autorităţi, O.N.G.-uri,familie , alţi factori din comunitate sunt esenţiale pentru integrarea şcolară.

În Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, ţara noastră îşi asuma garantarea şi promovarea drepturilor tuturor copiilor, aşa cum sunt ele definite în Convenţie şi în conformitate cu principiile şi normele enunţate de aceasta, inclusive în privinţa copiilor cu nevoi speciale. În strânsă legătură cu expresia “copii cu nevoi speciale” se află principiul egalizării şanselor care se referă la procesul prin care diversele sisteme ale societăţii şi mediului, ca, de pildă, serviciile, activităţile, informaţiile, documentarea sunt puse la dispoziţia tuturor şi, în particular, a persoanelor cu nevoi speciale. Egalizarea şanselor trebuie înţeleasă ca drept al persoanelor şi copiilor cu nevoi speciale de a rămâne în comunitate şi de a primi sprijinul necesar în cadrul structurilor obişnuite de educaţie ,sănatate, a serviciilor sociale şi de încadrare în muncă.

Convenţia include un articol specific asupra drepturilor copiilor cu nevoi speciale

(art.23), în care accentul este pus pe participarea activă la comunitate, precum şi pe cea mai deplin posibilă integrare socială ceea ce implică, evident, necesitatea evitării şi a reducerii instituţionalizării copiilor cu nevoi speciale. Se realizează astfel valorizarea socială a copilului cu nevoi specială,ca fiinţă umană cu drepturi egale, prin integrare şcolară ca forma efectivă de integrare socială. Reuşita integrării şcolare este fundamentală pentru inserţia socială.

Performanţele intelectuale realizate de copiii instruiţi în şcoli speciale sunt aproximativ aceleaşi atinse de copii cu nevoi speciale care frecventează şcolile obişnuite în schimb, sub aspectul învăţării sociale, achiziţiile copiilor care învaţă în şcolile obişnuite sunt superioare.

Procesul de colaborare dintre şcoală şi famile asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte .Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă,părinţii pot completa,sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie-colaborarea cu şcoala.

În cadrul judeţului sau al comunităţii decid diferite instituţii în legătură cu identificarea, sprijinul şi plasamentul unui copil, supraveghează şi administreazăcazul respectiv. Este important ca acestea să aibă un plan care să le solicite cooperarea între ele , contribuind astfel la economisirea timpului, la un grad înalt de eficienţă şi transparenţă prin organizarea parteneriatelor cu instituţiile guvernamentale sau neguvernamentale şi încheierea convenţiilor de cooperare cu şcolile din oraş.

. Bibliografie:

1.Agabrian Mircea, „Parteneriate familie – şcoală - comunitate”, Editura Institutul European, Iaşi, 2005;

2.Baran Pescaru Adina, „Parteneriat în educaţie: şcoală - familie - comunitate ”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004;

3.Chiru Mihaela, „Cu părinţii la şcoală – ghid pentru profesori”, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003.