ISTORIA STUDIILOR DESPRE ARTICOL

Didin Florentina Gabriela

Şcoala gimnazială Nr. 1 Vulpeşti, Argeş

Articolul este partea de vorbire flexibilă cu rol de cuvânt ajutător care însoţeşte un substantiv, arătând măsura în care obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor. După gradul de individualizare exprimat, avem articol hotărât sau definit care se distinge de articolul nehotărât sau nedefinit.

În ciuda rolurilor multiple pe care elementele sale le pot avea, articolul reprezintă o clasă lexico-gramaticală de sine stătătoare, o parte de vorbire distinctă, datorită independenţei formale a celor mai multe dintre structurile sale şi caracterul analizabil al  acestor structuri, datorită apropierii celor mai multe dintre formele sale de conţinutul şi comportamentul altor părţi de vorbire.

Articolul,  parte de vorbire flexibilă, clasă lexico-gramaticală

            Între extinderea şi întrebuinţarea actuală a articolului sunt foarte multe puncte de discutat. Acest lucru nu înseamnă că se poate renunţa la vreunul din cele două aspecte ale problemei, deoarece, fără a se urmări atent evoluţia, nu putem înţelege foarte bine starea actuală a articolului în limba română.

Tocmai de aceea, cel mai important capitol al studiului lui Ion Coteanu, „Contribuţii la istoria articolului”, cercetează cauzele care au dus la apariţia articolului în limba noastră. Acestui aspect nu i s-a acordat întotdeauna atenţia care i s-ar fi cuvenit, poate şi din cauza faptului că unele şcoli de lingvistică au pornit de la concepţii care le-au împiedicat să rezolve problema. Principala lucrare teoretică despre articol, este cea a lingvistului francez, G. Guillarme, lucrare întemeiată pe ideea că sistemele lingvistice ale diferitelor limbi au tendinţe comune datorate existenţei unei „intenţii care, folosind unele accidente, reuşeşte să organizeze în unele elemente materiale ale limbii jocuri determinate de opoziţii.”[1] Guillarme a afirmat faptul că prezenţa articolului datează din momentul în care inteligenţa omului a dedus faptul că există o diferenţă între nume, înainte de a fi întrebuinţat şi numele care numeşte efectiv unul sau mai multe din aceste lucruri.

Un cercetător român, Radu I. Paul, a vrut să demonstreze faptul că asenţa articolului şi întrebuinţarea lui limitată nu demonstrează înapoiere intelectuală, criticând metoda de lucru abordată de G. Guillarme, deoarece- afirmă acesta- „este o absuritate această dedublare a spiritului faţă de funcţiunile limbii. (...) Articolul pentru Guillarme este acel instrument al limbii, care a transportat noţiunile de pe acel plan superior al intelectului (...) pe planul real al limbii, unde ele sunt capabile să ia toate valorile de întrebuinţare impuse de context. Această teorie este însă o ficţiune.”[2] Existenţa celor două planuri (al limbii şi al gândirii), într-un raport în care substanţa sonoră este o materie plastică ce se divide, la rândul ei, în părţi separate pentru a oferi significanţii de care are nevoie gândirea, potrivit uneia dintre axele teoriei lui F. De Saussure.

Mult mai importante sunt obiecţiile făcute de C. Racoviţă care a constatat că teoria lui G. Guillarme contrazice realitatea. Preocupându-se de situaţia articolului în limba rusă, Guillarme afirma că limba rusă, care nu are articol, poate dezvolta un articol accidental în acele cazuri în care valoarea anaforică se uneşte cu cea a demonstrativului. Însă, în limba rusă, potrivit lui C. Racoviţă, este vorba de dispariţia unei tendinţe, şi nu de apariţia ei, rezultând faptul că articolul este regresiv. Cu alte cuvinte, nici Racoviţă nu a reuşit să explice, în mod convingător, cauzele generale care au dus la apariţia articolului.

Ceva mai realişti sunt acei lingvişti care au încercat să generalizeze fapte concrete din istoria articolului. De exemplu, pentru A. Meillet începutul articolului este legat de nevoia de a fi expresiv. Pentru alţii, cum ar fi Eimar Löfstedt, articolul nu are doar un rol expresiv ci serveşte şi la precizarea formală a numelui. L. Vendryes a mers mai departe pe această cale şi considera această parte de vorbire ca fiind doar un simplu morfem.

În gramaticile tradiţionale, problema funcţiunilor şi a definiţiei articolului reprezintă unul dintre capitolele cele mai delicate, datorită numeroaselor aspecte greu de sesizat pe care le prezintă această parte de vorbire. Criteriile formale sunt îmbinate incosecvent cu cele semantice, de aici rezultând formularea unor definiţii imprecise.

De cele mai multe ori, în descrierea articolului, se invocă şi unele particularităţi distribuţionale ale acestuia, fapt care nu simplifică problema, ci, dimpotrivă, face astfel ca acele criterii de definire să devină şi mai eterogene, iar definiţiile şi mai deficiente din punct de vedere ştiinţific.

Deficientă este şi diviziunea clasei articolului în patru subclase. Subclasa articolului şi cea a articolului nehotărât sunt desprinse din clasa mare a articolului după criterii distribuţional-proporţionale şi semantice, iar subclasa articolului demonstrativ şi cea a posesivului, numai după criterii distribuţionale.

Alteori, clasa articolului este împărţită mai întâi în două subclase: prima din articol hotărât, a doua din cel nehotărât. La rândul ei, subclasa articolului hotărât se împarte în trei subclase: subclasa articolului hotărât propriu-zis, a articolului posesiv şi a articolului demonstrativ.

Mai nou, în limba română s-a răspândit ideea că articolul nu mai este parte de vorbire ci morfem al determinării. Acest lucru duce la afirmaţia că determinarea pe care o considerăm raport de dependenţă unilaterală, este şi categorie gramaticală. Un astfel de argument îl reprezintă faptul că numărul elementelor lingvistice considerate articole este foarte restrâns, mult mai mic decât al oricărei alte părţi de vorbire. Nu există nicio parte de vorbire care să nu cuprindă decât trei-patru unităţi.

Potrivit lui Ion Z. Coja, dacă vom desfiinţa din acest motiv clasa articolului, după un timp se va găsi o altă clasă de element al cărui număr să fie, comparativ cu alte clase, foarte restrâns, şi va trebui desfiinţată şi aceasta. La fel va trebui procedat cu toate clasele de cuvinte, neavând încotro, deoarece nimeni nu ne spune care este numărul minim de elemente necesare considerării lor ca parte de vorbire, clasă.

Un al doilea argument îl reprezintă faptul că „unităţile considerate articole, atunci când au valoarea specifică acestei părţi de vorbire, aceea de individualizare a obiectelor, sunt strict limitate distribuţional.”[3] Până când nu se va stabili cu precizie cât de limitată trebuie să fie distribuţia unei unităţi pentru a o considera morfem, acest criteriu al distribuţiei nu ne ajută foarte mult. Deoarece unele propoziţii sunt mult mai uzitate decât unele morfeme, criteriul distribuţiei nu va putea fi utilizat pentru distribuţia morfem-parte de vorbire. Substantivul fără articol (floare) şi substantivul însoţit de articol (o floare, floarea) păstrează sensul lexical neschimbat.

Rezervele faţă de acest argument pot avea în vedere regulile complicate de folosire a articolului, ca şi posibilitatea de a încălca aceste reguli, rezultând astfel efecte artistice de mare efect (lucru precizat, de altfel de toţi poeţii moderni).

Alt argument îl reprezintă apariţia articolului care poate fi impusă de:

- prezenţa anterioară a substantivului, care, reluat, se articulează:

Ex: Am cumpărat lapte.

      Laptele era proaspăt.

- prezenţa unui alt cuvânt: adjectivul „tot” care cere obligatoriu articularea substantivului:

            Ex: Tot poporul a luat parte la demonstraţie.

            Diferenţa dintre aceste două situaţii se face prin faptul că acordul în număr şi caz nu se mai realizează şi în ceea ce priveşte determinarea, ceea ce devine un argument pentru a nu include determinarea alături de număr şi  caz, deci, pentru a nu o considera categorie gramaticală.

            Pe baza teoriei noi despre articol, se ridică teoria articolului, morfem al determinării. În limba română, categoria determinării cuprinde trei valori: nedeterminat, determinat nedefinit, determinat definit; care se organizează într-un sistem de trei opoziţii:

Ø      Nedeterminat-nedeterminat definit;

Ø      Nedeterminat-determinat nedefinit;

Ø      Determinat nedefinit- determinat definit.

Articolul are rolul de morfem al determinării „număr în situaţiile în care este posibilă măcar una dintre opoziţiile proprii categoriei detrminării, şi anume dacă această opoziţie apare în cursul întregii paradigme a cuvântului.”[4] Rămâne să se verifice faptul că dacă cele trei opoziţii se realizează în „cursul întregii paradigme” a substantivului, pentru a putea da diagnisticul în privinţa articolului: morfem sau parte de vorbire?

      „Articolul nu are calitatea de morfem al determinării în prepoziţia „înaintea”, deoarece într-un context ca:

Ex: Merge înaintea coloanei.-  nu poate apărea şi şi forma cu articol şi cea fără articol:  Ex: Merge înaintea coloanei.

Bibliografie:

1. Avram, Mioara, “Gramatica pentru toţi”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001;

2. Bidu –Vrânceanu, Angela, (coord.), “Dicţionar de ştiinţe ale limbii”, Editura Nemira, Bucureşti, 2001;

3. Constantinescu – Dobridor, Gheorghe, “Morfologia limbii române”, Editura Vox, Bucureşti, 1996;

4. Coteanu, Ion, „Contribuţii la teoria articolului”, SCL, an XX, nr. 2, Bucureşti, 1969;

5. Coteanu, Ion, „ Gramatica de bază a limbii române”, Editura Garamond, 1993;

6. Iordan, Iorgu, „Structura morfologică a limbii române contemporane”, Bucureşti, 1967;

7. Găitănaru Ştefan, “Probleme de gramatică”, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2008;

8.Pană Dindelegan, Gabriela, “Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;