MANAGEMENTUL EDUCAȚIONAL ȘI FAMILIA

Prof. Comănescu Marghioala

Colegiul Agricol ,,Dr. C. Angelescu” Buzău

Școala este instituția organizată de societate pentru instruire și educare, care contribuie astfel prin influențele sale specifice, la formarea etică și profesională a omului. Instituțiile școlare își desfășoară activitatea pe baza unor legi, regulamente, programe, pe baza unui curriculum și a manualelor școlare. Școala urmărește să contribuie la dezvoltarea fizică a omului, să-i formeze orizontul cultural, să-i cultive înclinația către frumos, să-l învețe să gândească, să-i formeze deprinderi de muncă și de comportare corectă în societate.

Colaborarea școlii cu familia este o condiție importantă a unirii eforturilor în educarea copiilor și trebuie să constituie o acțiune fină și suplă de educare a părinților, de realizare a unei eficiente propagande pedagogice în rândul familiilor.

Școala reprezintă un ansamblu de componente rațional organizate și interdependente, care asigură funcționalitatea ei internă și care urmăresc realizarea unor obiective instructiv-educative precise. Procesul de determinare a obiectivelor organizației se află în centrul managementului educațional și sunt stabilite de directorul unității cu participarea unui grup de profesori, a unui grup de reprezentanți ai părinților și comunității locale. Părinții sunt de fapt membrii comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în societăți și să delege reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților de învățământ, în comisiile de evaluare și asigurarea calității, în comisiile de elaborare a regulamentului de organizare internă a unității școlare etc.

Cum scopul primordial al instituției de învățământ este să promoveze un demers educațional eficient, trebuie să se pună accent pe componentele care alcătuiesc acest sistem: structura, procesul și produsul, pentru dezvoltarea unei culturi organizaționale și a unui climat favorabil, direct legate de nevoile specifice școlii și ale comunității locale.

Procesul de învățământ reprezintă principalul mijloc prin care societatea noastră instruiește și educă, an după an, tinerele generații, responsabilitatea organizării și conducerii acestui proces revenind școlii. Practic, procesul de învățământ reprezintă acțiunea de modelare a personalității copilului, ce are loc într-o ambianță specifică-școlară, în care operează cu o intensitate maximă conținuturi științifice, literar-artistice, tehnico-practice și etice, selecționate și structurate în acest scop, până ce acestea din urmă se personalizează, devenind un bun personal al elevului. Astfel, școala trebuie să asigure un suport tuturor activităților în care sunt implicați elevii, de la primele și până la ultimele minute ale programului școlar; relațiile de parteneriat cu elevii trebuie să ofere posibilitatea manifestării copiilor conform dezvoltării lor psihice și intelectuale și să facă posibilă tratarea lor diferențiată de către profesori.

Organizarea și proiectarea procesului instructiv-educativ se condiționează reciproc, implicând și o abordare managerială, capabilă să asigure adoptarea unor decizii didactice optime și să regleze microprocesele educționale. Aplicarea și respectarea unor norme (principii, criterii) oferă o anumită certitudine în reușita actului didactic și presupun maleabilitate, flexibilitate și creativitate în rezolvarea adecvată și cu succes a unor situații determinate de varietatea nivelului de pregătire, a stărilor psihice și relaționale sau chiar a altor aspecte educaționale neprevăzute.

Prin intermediul cadrelor didactice de care dispune, prin experiența pe care aceștia au acumulat-o, școala creează un mediu educativ propice atât dezvoltării fizice cât și celei intelectuale a tinerilor și are la îndemână mijloace tot mai performante prin care este stimulată și ajutată formarea omului.

Spre deosebire de învățământul tradițional, centrat pe cunoaștere, pe distribuirea cunoștințelor, în școala modernă procesul de învățământ se ridică mult deasupra nivelului simplei cunoașteri, a simplei transmiteri și asimilări de cunoștințe. Principala preocupare este acum de a face din funcția cunoașterii un element motor al dezvoltării gândirii, al formării atitudinii și comportamentului, al promovării dezvoltării personalității elevului.

Este cunoscut rolul hotărâtor pe care îl au, pentru randamentul muncii școlare, clasa de elevi, climatul de muncă, emulația din cadrul grupului, nivelul aspirațiilor și performanțelor acestuia, cu incidență puternică asupra motivației față de învățătură, însă nu trebuie neglijat rolul familiei și modul de colaborare cu unitatea de învățământ și implicarea părinților în acțiunile organizate de instituție.

Creșterea și educarea copiilor reprezintă îndatoriri și responsabilități deosebit de importante ale familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de altă natură. Mediul familial are influențe deosebit de puternice asupra formării personalității copilului, care își mențin forța educativă uneori toată viața.

După intrarea copiilor la grădiniță sau la școală, funcția educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă cu aceeași importanță, realizându-se într-o ipostază nouă, de interacțiune a funcției educative din familie, cu funcția educativă a instituțiilor de învățământ. Astfel, rolul familiei este apreciat ca fiind în mai mare măsură important de către elevii de gimnaziu, decât de către cei de liceu, datorită independenţei acestora din urmă faţă de familiile lor. Nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte încrederea în ei înşişi, iar în cazul succesului şcolar diferenţele sunt mici, în defavoarea celor din gimnaziu.

Preocuparea permanentă a părinților ar trebui să fie ridicarea nivelului pregătirii culturale și profesionale, pentru a putea fi model și pentru a sprijini propriii copii în dezvoltarea personalității lor. Cunoașterea de către părinți a îndatoririlor socio-educative ce le revin în educarea copiilor presupune și o preocupare pentru pregătirea psihopedagogică, pentru a acționa corespunzător și cu eficiență la realizarea dimensiunilor educației: intelectuală, profesională, moral-civică, estetică și fizică.

Un factor interesant şi mai puţin discutat de obicei este siguranţa, resimţită de copii în diferitele comunităţi în care trăiesc şi merg la şcoală; de multe ori sentimentul siguranţei personale variază și în raport cu venitul, cei din familii cu venituri mai scăzute raportând o mai mare nesiguranţă (şi invers), ceea ce sugerează probabil că există la această categorie un sentiment al nesiguranţei în general. De aceea, părinții trebuie să satisfacă ,,trebuințele” firești ale copiilor, dar nu trebuie să se sacrifice pe ei, dând totul copiilor. Firesc ar fi ca un copil să ajungă să spună: îmi este suficientă o anumită sumă de bani, spunându-le părinților: aveți grijă de voi!

Autoritatea părintească să se manifeste rațional, uman, just, adică să fie evitate extremele, nici dragoste exagerată, dar nici exigență brutală, nici părinți toleranți și indulgenți, dar nici părinți tirani.

Există două tipuri de implicare a părinţilor, anume implicarea de tip “suport”, tradiţională, în care părintele pregăteşte copilul pentru şcoală şi implicarea de tip “parteneriat”, în care la şcoală se creează o atmosferă familiară, iar acasă se acordă o importanţă mai mare şcolii. Din observațiile făcute a reieşit că majoritatea cadrelor didactice au aşteptări ca părinţii să fie suport şi mai puţin implicare de tip parteneriat. În acest din urma caz, incluziunea şcolară devine problematică, fiindcă părinţii copiilor cu probleme au şi ei nevoie de ajutor mai mare decât ar putea oferi sprijin.

Cercetările privind implicarea familiei în relaţia lor cu şcoala arată că disfuncţiile de comunicare apar pe fondul unei neîncrederi reciproce dintre părinţi şi profesori şi se corelează cu rezultatele şcolare mai scăzute ale copiilor. Când se încearcă explicitarea conceptului de “implicare a părinţilor”, de către profesionişti, se ajunge la două sarcini majore: supravegherea copilului (inclusiv sprijinul pentru realizarea sarcinilor sale şcolare) atât acasă, cât şi participarea la acţiunile iniţiate de şcoală. Acolo unde părinţii au aşteptări pozitive faţă de realizările şi integrarea şcolară a copilului, au încredere în posibilităţile copilului de a face faţă şcolii şi de a transmite copilului acest mesaj pozitiv, copiii au reuşite şi mai ales au o bună motivaţie de a participa la procesul educativ.

Îndeplinirea cu succes a contribuției familiei în procesul educativ al elevilor poate fi realizată prin intermediul acțiunilor pedagogice ale școlii în rândul părinților, și anume: consultații pentru părinți, discuții individuale cu părinții, adunările cu părinții, lectoratele cu părinții susținute de specialiști pe o tematică diversă și vizitele profesorilor diriginți în familie.

Abandonarea sau diminuarea funcției educative de către părinți sau comunitate, constituie cauza primordială a neîmplinirii copiilor și adolescenților, a apariției și amplificării delincvenței juvenile, a tuturor deviațiilor și infracțiunilor săvârșite de copii și tineri. De aceea, în pofida tensiunilor materiale și morale existente în majoritatea mediilor familiale, școlile și clasele trebuie să rămână pentru elevi veritabile ,,cetăți ale soarelui’’, în care să li se cultive capacitățile lor intelectuale și virtuțile moral-civice.

Bibliografie:

Bontaș, I.(1994), Pedagogie, București, Editura ALL

Bush, T. (2015), Leadership și management educațional. Teorie și practici actuale, Iași, Editura Polirom