METODE SPECIFICE PREDĂRII LITERATURII ROMÂNE

prof. Cornelia Lilă

Liceul Teoretic Novaci, jud. Gorj

Limba şi cultura, elemente fundamentale pentru viaţa unei societăţi, contribuie în egală măsură la modelarea vieţii sociale, la afirmarea individului în plan profesional şi social, la creşterea capacităţii de adaptare şi la îmbogăţirea universului său afectiv, motivaţional şi atitudinal.

Studiul literaturii în şcoală devine, astfel, un domeniu de interes pentru întreaga societate, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere cultural, ca proces de formare a individului.

Datorită valenţelor formative deosebit de complexe ale studiului textului literar, lecţiile de literatură trebuie să devină activităţi în care se realizează, într-o interacţiune continuă, competenţe specifice atât în domeniul lingvisticii, cât şi în domeniul literaturii.

Specific predării literaturii române cunoaştem următoarele metode: lectura, expunerea, prelegerea-dezbatere, simularea, studiul de caz, reflecţia personală, brainstormingul, sinectica, comentariul literar (analiza literară).

A. Lectura este "o tehnică fundamentală de muncă intelectuală care în practica şcolii devine o parte esenţială a învăţării, o activitate de studiu personală şi formativă, o metodă de comunicare scrisă care permite învăţarea".

Lectura are funcţii multiple: de culturalizare, de instruire, de informare şi de documentare.

Tipurile de lectură sunt: lectura în gând sau cu voce tare; lectura lentă sau rapidă; lectura critică, explicativă, problematizată, studiul de text, lineară; lectura selectivă, continuă, de informare, lectura liberă sau dirijată; tehnica imprimeriei, tipărirea.

Introducerea treptată a elevilor în metodologia lecturii presupune: familiarizarea lor cu cartea, instrument al muncii intelectuale; alcătuirea unor fişe de lectură, notiţe biografice, planuri, rezumate, conspecte, extrase, note de studiu, fişe de studiu; deprinderea elevilor cu compuneri, recenzii, note de lectură, cronici, eseuri.

B. Expunerea. Metoda poate deveni activizantă în măsura în care "structura ei se întemeiază pe ideea dezvoltării prin expunere a contradicţiilor problemei, în măsura în care apare ca un dialog ce reflectă mişcarea gândirii în procesul analitico-sintetic de construcţie şi reconstrucţie a unei teorii".

Expunerea poate fi pregătită de profesor sau elev; ea trebuie să respecte unele cerinţe specifice vorbirii în public; trebuie să debuteze cu câteva fraze pentru captarea atenţiei auditoriului, urmată de amintirea temei, să fie concisă, să prezinte ordonat şi logic evenimentele; să se adapteze la situaţii nou create; să manifeste vigilenţă faţă de manifestările non-verbale ale auditorului; să respecte timpul planificat.

C. Prelegerea-dezbaterea oferă posibilitatea combinării expunerii cu dezbateri scurte. Metoda se bazează pe o alocuţiune mai largă a profesorului în legătură cu tema abordată, formulând o serie de probleme ce vor fi supuse dezbaterii. După epuizarea acestora, profesorul va relua expunerea pentru completarea informaţiei şi va oferi o nouă serie de aspecte spre dezbatere.

Prelegerea-dezbatere se utilizează mai ales în lecţiile de sinteză, de prezentare a unui curent literar, a unei perioade culturale etc.

Prelegerea este fără îndoială cea mai frecventă alegere într-o abordare didactică tradiţională. În acest sens, este tipică imaginea profesorului la catedră (sau la tablă), care vorbeşte elevilor aşezaţi cuminţi în bancă şi (ei ascultă sau scriu după dictare). Am văzut că această abordare este foarte puţin eficientă pentru învăţare.

D. Simularea sau metoda dramatizării "este o metodă euristică, bazată pe utilizarea adecvată a mijloacelor şi procedeelor artei dramatice". Se utilizează de la grădiniţă până la clasele liceale. Ea poate lua mai multe forme: dramatizarea unui text literar; proces literar ca dezbatere problematizată a universului unei opere literare; expunerea cu oponent.

E. Studiul de caz este "o metodă cu mare valoare euristică, la modul general, mijloceşte confruntarea directă cu o situaţie din viaţa reală".

Cazul în sine ales serveşte ca suport al cunoaşterii inductive sau deductive; exemplu: "Cazul Eminescu" - pentru a înţelege valorile literaturii române sau "Cazul Gheorghidiu" - pentru a înţelege concepţia unei generaţii.

Pentru a folosi corect metoda, trebuie parcurse următoarele etape: stabilirea domeniului, descoperirea situaţiilor, eliminarea situaţiilor, alegerea situaţiilor, cuprinderea informaţiilor, organizarea pedagogică a situaţiei şi studiul de caz - analiza propriu-zisă.

F. Reflecţia personală. Înţeleasă ca o modalitate de învăţare, "reflecţia interioară şi abstractă se distinge ca una din cele mai active şi mai fructuoase metode, de o mare valoare euristică". Operează cu obiecte şi fapte imaginare în planul interior şi generează noi structuri operatorii şi cognitive. Fără reflecţie nu există cunoaştere, elaborare şi creaţie. În condiţiile supraîncărcării informaţionale, educatorul va trebui să insiste pe esenţializarea şi sistematizarea informaţiei, oferindu-i elevului posibilitatea de a aprofunda el însuşi ceea ce i s-a transmis, prin reflecţia personală.

Prin această metodă, elevul îşi pune întrebări, probleme în legătură cu cele studiate, încearcă răspunsuri la nedumeririle sale sau la contradicţiile de ordin cognitiv. Folosindu-se de virtuţile limbajului interior, în răstimpul meditaţiei, elevul întreprinde tatonări, încearcă anticipaţii, formulează supoziţii, ipoteze şi căi de rezolvare, ajunge la noi elaborări şi concluzii, redescoperă reguli, principii, conturează posibilităţi de aplicare, realizează adevărate creaţii originale.

G. Brainstorming-ul; Sinectica. Metoda brainstorming-ului sau a asaltului de idei a fost iniţiată de A.F.Osborn în 1938 şi dezvoltată tot de el ca tehnică de stimulare a activităţii.

Metoda poate fi utilizată în compunerile libere bazate pe identificarea empatetică, în înţelegerea psihologiei creatoare a unui scriitor, prin identificarea cu acestea. Se cere mare talent din partea profesorului pentru a conduce activitatea.

Brainstorming-ul (sau asaltul de idei) reprezintă formularea a cât mai multor idei – oricât de fanteziste ar putea părea acestea – ca răspuns la o situaţie enunţată, după principiul „cantitatea generează calitatea“. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile şi inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare.

H. Comentariul literar este o cale specifică de cunoaştere a valorii estetice a operei literare. Este o metodă de receptare a textului literar, dar şi o metodă de predare-învăţare propriu-zisă. Se parcurg următoarele etape:

      -   încadrarea scriitorului în mişcarea literară a epocii şi locul operei pe care o comentăm în cadrul creaţiei literare a scriitorului;

-         stabilirea genului şi speciei literare cărora le aparţine opera;

-         geneza operei (dacă este cazul);

-         enunţarea temei cu trimitere la alte opere cu temă similară din literatura naţională şi universală, cu raportări la curentul literar pentru care este specifică o astfel de temă;

-         identificarea motivelor;

-         observarea unităţii compoziţionale a operei în elementele ei constructive, care vor fi abordate pe parcursul comentariului;

-         comentarea nivelurilor limbii (lexical, semantic, sintactic, fonetic);

-         valoarea semnelor de punctuaţie;

-         valoarea artistică şi etică a operei literare;

-         contribuţia scriitorului respectiv la dezvoltarea limbii literare;

-         originalitatea scriitorului.

În gimnaziu, accentul cade pe sensibilizare şi pe studiul parţial al operei, pe dezvoltarea imaginaţiei reproductive, în timp ce în liceu "analiza tinde să devină completă ca metodă cadru, în care pot alterna variante ale euristicii: problematizarea, învăţarea prin descoperire, conversaţia, brainstorming-ul".

Bibliografie:

Bontaş, Ioan,  Pedagogie, Tratat, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2001

Cucoş, Constantin, Pedagogie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2006

Oprea, Crenguţa - Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Editura Polirom, Iaşi, 1999