MICUL ESTE FRUMOS,

MARELE ESTE SUBLIM  – IMMANUEL KANT

Drd. Miron Costina Violeta

Prof. la Școala cu cls. I-VIII Tălpaș, Dolj

“Există un efect estetic bazat pe ineditul şi imprevizibilitatea dintotdeauna a frumosului. Această emoţie artistică este comună şi fractalului. Ea nu înseamnă  şi impredictibilitate, hazard pur.”¹ Din opera Despre frumos și bine, a lui Immanuel Kant extragem: “Noaptea e sublimă, ziua e frumoasă. Liniştea calmă într-o seară de vară, când lumina pâlpâietoare a stelelor se strecoară printre umbrele întunecate ale nopţii şi luna singuratică apare la orizont, antrenează firile dotate cu sentimentul sublimului în senzaţii înălţătoare ale prieteniei, dispreţului pentru lume, eternităţii. Ziua strălucitoare insuflă o vioiciune activă şi un sentiment de voie bună. Sublimul impresionează, frumosul încântă. Chipul omului stăpânit din plin de sentimentul sublimului este serios, uneori împietrit şi uimit. În schimb, receptarea vioaie a frumosului se recomandă printr-o limpezime strălucitoare a ochilor, prin trăsăturile surâsului şi deseori printr-o voioşie zgomotoasă. 

 Sublimul trebuie să fie întotdeauna mare, frumosul poate fi şi mic.”²

Finalitatea formei, la fenomene este frumuseţea, iar faculatea de a o judeca este gustul.

 “Nu e greu de înţeles că frumosul, în calitatea sa de concept relativ, poate fi înţeles doar prin raportare la un alt concept. Acest concept este conceptul de urât : urâtul există atât timp cât există frumosul, care constituie presupusul său pandant pozitiv”³.

În viaţa de zi cu zi fiecare poate să se orienteze după propriul său gust, putându-i să-i pară urât ceea ce pentru altul e frumos şi invers.

Gustul este facultatea de apreciere a unui obiect sau a unei reprezentări printr-o plăcere sau neplăcere, fără niciun interes.

Obiectul unei astfel de satisfacţii este frumosul. Ar fi ridicol dacă cineva care se consideră om de gust s-ar justifica spunând că un obiect de exemplu clădirea pe care o vedem, haina pe care o poartă un trecător pe stradă, concertul pe care îl auzim, poezia supusă aprecierii, pentru mine reprezintă ceva frumos. Căci acel cineva nu trebuie să numească frumos ceea ce îi place doar lui. Atunci când afirmă despre un lucru că este frumos, el atribuie şi celorlalţi aceeaşi plăcere. Un om poate afirma că turnul Eiffel este prea mare, că ar fi trebuit să fie mai mic, pentru a fi frumos, nu o schelă de fiare ce urcă la cer, alt om consideră că e prea mare Casa Poporului din Bucureşti, alţii că turnul Eiffel, simbolul Franţei este încântător, mai mult chiar, sublim,  fiind în realitate mai mare decât se aşteptau. Multe lucruri pot atrage şi pot oferi o plăcere a simţurilor, ceva mic şi gingaş este frumos, o bijuterie încântă privirea, o atrage chiar, dar nu poate fi numită sublimă.

Faptul că un obiect încântă simţurile unei persoane, acest lucru nu interesează pe o altă persoană, chiar pe nimeni. O persoană când afirmă că este frumos ceva, ea atribuie şi celorlalţi aceeaşi plăcere, ea nu judecă doar pentru sine, ci pentru oricine şi vorbeşte despre frumuseţe ca şi cum ar fi o proprietate a obiectelor. De ideea normală a frumosului se mai deosebeşte şi idealul de frumuseţe pe care îl întâlnim în cazul înfăţişării omului, iar în acest caz idealul de frumuseţe, constă în expresia moralităţii.

“Veritabil KALOKAGATHON, frumosul poate va ajunge într-o zi ca în lumea elină, însuşi folositorul. Şi atunci frumosul va fi suprema lege şi suprema morală”.⁴

Frumuseţea este forma finalităţii unui obiect. “Adevăratul frumos este simplul, este necăsnitul... nu umflătură, nu bombasticism, nu e poză, e vocea adevărată a poetului adevărat”.⁵ Frumosul naturii priveşte forma obiectului care constă în limitare. Aşadar satisfacţia este în funcţie şi de raţiune, este legată de reprezentarea calităţii, cât şi de reprezentarea cantităţii. Sublim este ceva în comparaţie cu care orice altceva pare mic. Aici este uşor de observat că nu poate exista nimic în natură, oricât de mare l-am crede noi, care considerat într-o altă raportare, să nu poată fi redus până la micime infimă şi bineînţeles invers, că nu poate exista nimic atât de mic, care în comparaţie cu unităţi de măsură şi mai mici, să nu poată fi extins pentru imaginaţia noastră până la mărimea unei lumi.

Telescopul este acela, care modifică din mare şi îndepărtat în mic şi apropiat ochiului, iar microscopul care transformă din mic, invizibil chiar ochiului în mare. Nimic din ceea ce poate fi obiect al simţurilor nu trebuie considerat mare şi deci sublim. Însă tocmai pentru că în imaginaţia noastră există o năzuinţă spre progres la infinit, iar în raţiunea noastră pretenţia la totalitatea absolută, înţeleasă ca o idee reală, chiar inadecvare a facultăţii noastre de apreciere amărimii lucrurilor lumii sensibile pentru această idee trezeşte în noi sentimentul unei facultăţi suprasensibile, utilizarea pe care facultatea de judecare o dă în mod natural anumitor obiecte în vederea acestui sentiment este mare în mod absolut şi nu obiectul simţurilor; în raport cu ea orice altă întrebuinţare este mică.

Aprecierea mărimii prin concepte numerice este matematică, iar aprecierea mărimii prin pura intuiţie, prin privire, este estetică.

Frumosul trebuie să placă fără niciun interes. Când spun despre turnul Eiffel că este înalt, fără să-i determin înălţimea nu dau nicio măsură de comparaţie şi totuşi nu pot atribui acestui turn mărimea absolută, pentru că nimic nu mă împiedică să-l concep şi mai mare. Ori de câte ori percepem un obiect, îl raportăm mai mult sau mai puţin conştienţi, la această măsură de mărime, la acest maximum, dar impresiile sunt foarte diferite, după cum măsura pe care o luăm drept bază este mai întâmplătoare ori mai necesară. Dacă un obiect depăşeşte noţiunea lui de mărime specifică, el ne va umple oarecum de uimire.

Note bibliografice:

¹Dumitru Tiutiuca, O posibilă viziune fractală asupra literaturii, în Convorbiri literare, anul CXLII, a se vedea şi Dumitru Tiutiuca, Nicoleta Dascălu, Fractologia, Prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra literaturii, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2004

²Immanuel Kant, Despre frumos și bine, Prefață și note de Ion Ianoși, Editura Minerva, București, 1981

³Istoria frumuseţii, ediţie îngrijită de Umberto Eco, trad. de Oana Silişteanu, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2005

⁵Alexandru Macedonski, Reapariţiunea “Literatorului”,  Muzeul literaturii române,nr. 9803, pp. 124-125, apud Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru Literatură, 1966

⁵Mircea Demetriade, Al. Macedonski, în Forţa morală, II, 10, 6 ianuarie 1902, apud Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru Literatură,1966,  p.605

Bibliografie:

Eco,  Umberto, Istoria frumuseţii (ediţie îngrijită de Umberto Eco), trad. de Oana Silişteanu, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2005

Kant, Immanuel, Despre frumos și bine, Prefață și note de Ion Ianoși, Editura Minerva, București, 1981

Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1966

Tiutiuca, Dumitru, Dascălu, Nicoleta, Fractologia, Prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra literaturii, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2004