MODEL, MORALĂ, CONDUITĂ. PATTERNUL PREINFRACȚIONAL

Prof. Educator Mureșan-Chira Gabriel

Școala Gimnazială Specială Centru de Resurse și

Documentare privind Educația Integrată/ Incluzivă Cluj-Napoca

Rezumat: Percepem o degenerare morală, o trecere la act, o stare ce se constituie în gând, trece în voință și apoi în faptă. Actul preinfracțional constituie baza, premisa săvârșirii faptei, trecerea la actul infracțional deținând și un aspect aleatoriu- conjunctural; însă, modelele predictive cuprind matrici combinatorii complexe, greu în a le recunoaște drept cauze generatoare. Normalitatea poate deveni o remarcă particularizată de la individ la individ, de la o zonă geografică la alta, și mai ales de la o cultură la alta. Însă această cultură trebuie văzută dual. Pe de o parte, se remarcă normalul promovat de societatea în ansamblu (cerințe, legi, decrete) iar, pe de altă parte, normalul se prezintă și sub formă individuală. Când cele două viziuni macro și individuală nu coincid, cu așteptările individuale, abordând frustrant aceste imperative, generând un conflict intern sau extern. Constanta comportamentală este puternic influențată de această ”fierbere” interioară a individului, apar riposte pe fondul frustrației și o atitudine conflictuală cu societatea prin schimbarea valorilor proprii și acceptarea altora din partea marii majorități.

Cuvinte cheie: degenerare morală, trecere la act, discernământ, profilaxie infracțională, legități morale, puterea modelului familial

a. Repere introductive

Încercările de a anticipa sau concepe un pattern în vederea reducerii riscului infracțional, s- au soldat doar cu o serie de succese parțiale, deoarece, pe de o parte studiile au abordat fie unidirecțional o combinație de factori multipli determinată, fie au presupus tipologii din care ar rezulta defazări ce explică oarecum geneza delicvenței, iar pe de altă parte, dacă este să privim problema în ansamblul ei, aceasta este deosebit de complexă, și ca atare modelele propuse nu satisfac, nu se regăsesc și nu mai validează exigențele științifice anticipate. Deși modelele predictive debutează oarecum cu studiile lui Lombroso, încercări mai vechi de profilaxie infracțională se regăsesc și au fost sesizate încă din perioada Evului Mediu, fiind readuse în actualitate de Foucault. Totuși nici aceste studii nu satisfac necesitatea de cunoaștere a acestei fenomenologii. Problema fiind destul de dificil de organizat din punct de vedere a cercetării unidirecționale, destul de incomodă pentru anumite perioade istorice, noi și noi viziuni au fost aduse în prim planul cercetărilor.

Trecând prin mentalitățile diferitelor epoci, de la concepția lui Tuke și Pinel până la Cesare Lombroso, Ferri sau Garofalo, de la percepția demonologică la afirmarea liberului arbitru, de la teoriile Școlii Pozitiviste de Criminologie la căutarea unui mediu profilactic al infracționalității, postulatul modelului suspectat de devianță și infracționalitate este căutat în continuare. Noțiunea rezolvării de către societate a unor probleme sociale, reprezintă tocmai abordarea moralistă, psihologizată și medicalistă a patologiei și dezorganizării sociale (Banciu, Rădulescu, 1996) însă, este posibil ca, dinamica fenomenologiei psiho- infracționale să conțină (în unele noțiuni ale sale) și un tip special de carențialitate, o deficiență morală, deoarece ”conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într- o cultură dată„ (cit. în Buș, pag. 4, 2005) dețin aspecte antisociale, o devianță de la norme de conviețuire, reguli, conformism social și societal (sancționate promt de societate apelând la bunul simț sau probând măsuri coercitive graduale- administrative, pecuniale sau penale).

b. Motivație sau predispoziție? Expresii particularizate în săvârșirea actelor antisociale

Una dintre cele mai acide problematici a fost și oarecum este și acum aceea prin care discernem un comportament sănătos de unul nesănătos în contextual legităților morale, în încercarea de a încadra în acestea un tip de comportament verbal sau nonverbal, paraverbal și frecvent combinat. Ce denumim normal și anormal, conform și neconform, împotriva firii și logicii lucrurilor, o postură, atitudine sau gest, filtrate de reguli scrise și nescrise, cutume, atât la nivelul grupurilor cât și la nivelul microgrupurilor sau macrosocial. Normele, tradițiile, tabuurile, raportate prin prisma constantei comportamentale normale, se deosebesc de la cultură la cultură, dar dețin și unele trăsături comune, adică se pun în comparație cu anti-norma, anti-valoarea, cu ceea ce în general societatea proclamă că este anormal. Media conduitelor poate deveni constant și determinant- definitorie pentru ceea ce denumim normal. Cu alte cuvinte, normalitatea poate deveni o remarcă particularizată de la individ la individ, de la o zonă geografică la alta, și mai ales de la o cultură la alta. Însă această cultură trebuie văzută dual. Pe de o parte, se remarcă normalul promovat de societatea în ansamblu (cerințe, legi, decrete) iar, pe de altă parte, normalul se prezintă și sub formă individuală. Când cele două viziuni macro și individuală nu coincid, cu așteptările individuale, abordând frustrant aceste imperative, generând un conflict intern sau extern. Constanta comportamentală este puternic influențată de această ”fierbere” interioară a individului, apar riposte pe fondul frustrației și o atitudine conflictuală cu societatea prin schimbarea valorilor proprii și acceptarea altora din partea marii majorități. Totalitatea normelor direcționate spre individul în cauză, sunt interpretate ca fiind ostile, echilibrul psihosomatic este afectat; atitudinea, gesturile, postura și în general comportamentul se modifică semnificativ. Deseori, prospectarea noilor reguli/ norme nu se realizează suficient, nu sunt percepute corect deoarece, predispozițiile fiecărui individ diferă atât la modul general cât mai ales la nivelul personal- conjunctural; noile reguli dând impresia de dezordine socială îndreptată asupra individului, gradul de impact educațional, economic- financiar și statut social, intensificând frustrarea care, la rândul ei, perpetuează starea de discomfort psihoemoțional. Ne putem aștepta ca motivul să rezulte din această conjunctură.

Omul, învață practic toate conduitele imitând modele, acte cu semnificație, praxii, expresii semnificative, comportamente. Aceste învățări au la bază relațiile conexe interpersonal și sociale- afirma Lupu (2002) însă această învățare a conduitelor se realizează progresiv și de la o sursă presupusă ca fiind benefică care, până la 6- 7 ani este reprezentată de familie și mediul creat de aceasta, ca mai apoi, aceasta să se asocieze educației formale, oficiale din instituțiile școlare de învățământ. Modul în care un individ i- a contact cu regula, normele, prescripțiile, emise de părinți și alți adulți implicați în educația copilului, este foarte important. Transmiterea regulii, formarea acesteia, este fundamentală în creșterea și dezvoltarea psihosocială a candidatului la umanitate, la dezvoltare morală, emoțională și implicit a structurilor și substructurilor de personalitate, spre una normală, validă și nu imaturizată cu repercursiuni psihosociale conjuncturale- în special în spectrul adaptabilității și socializării. Intersecția unor trăsături ereditare atipice cu normele respective regulile, sunt potențial posibile. Acestea dețin un istoric antecedentar în special în funcțiile atașamentului, normei- comportament, și tendinței acestora spre un posibil pattern multiplu determinant.

Nicio combinație din acești factori nu asigura înțelegerea psihologiei actului antisocial; eventual îl completează. Organismul uman este structurat de o așa manieră încât aceasta tinde să- și formeze o stare de echilibru. Tinde spre o constantă ideală psihosomatică, dar personalitatea intervine semnificativ. Un deosebit interes se alocă structurilor imaturizate ale personalității ce perturbă acest echilibru atât în latura dinamico- energetică cât mai ales în cea caracterial- atitudinală, în temperament și caracter. Nivelele funcționale ale organismului uman acționează ca urmare a analizei globale a stimuluilor interni și externi ai individului, filtrate de intelect, încadrate în reguli, orice deviere de la interpretarea corectă a acestor stimuli generând inadaptare, devianță, un parcurs sinuos, o anormalitate ce agravează dificultatea analizei de impact în interpretarea adaptativă a conduitei. Unul din principiile enunțate de literature de specialitate, este acela al interpretării empirice, adică comportamentul depinde și se adaptează interpretărilor mediului global al organismului în măsura în care sunt fondate pe capacitățile și experiențele sale anterioare (Dragomirescu, 1976). Astfel, de la motivație la interpretare, de la devianță și substituție și la conflict “paradoxul moral este de a oscila între necesități, de a orienta acțiunea în virtutea unui cumul de presupoziții și de a fi un demers al convingerii“ (Jurcău, 2001). “Individul dispune de o capacitate intelectuală- afectivă și volitivă capabilă să mențină un echilibru fragil între interese, nevoi și aspirații“ (Bouzat, Pinel, 1963). Însă adaptarea este continuă. Aceasta înseamnă raportarea la ceva, la o sursă, la mediul de bază (familia), adaptare, inclusiv prin imitație. Adaptarea necesită supunere, acceptare, suportarea condiției umane necesară atât pentru o integrare socială cât și pentru una etic- morală, de raportare la alții prin norme generale și particulare. Legitățile morale sunt pretutindeni, iar comportamentul reprezintă “reacția globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă, etc) a unei personae într- o înprejurare dată (…) organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne“ (cit. în Buș, pag. 5, 2005) contextual formând o conștiință morală mai mult sau mai puțin sistematizată. Cu alte cuvinte “comportamentul normal, obișnuit, al unei persone, reprezintă gradul în care aceasta reușește să ofere un răspuns semnificativ unei situații date. Această reușită poate apărea numai în condițiile integrității funcțiilor psihice care intervin în diferite grade, atât în evaluarea situației, cât și în elaborarea unui răspuns semnificativ și adecvat față de ea“ (Buș, pag. 6, 2005).

c. Conduită versus morală versus învățare

Temperament și conduită: “dacă prin constituție înțelegem amsamblul de proprietăți morfologice și biochimice transmise ereditar individului, temperamentul îl putem defini ca rezutanta funcțională a constituției, care imprimă în orice moment modalitatea specifică tendinței de reacție primară față de stimuli înconjurători (…) o eroare care se comite frecvent fiind confundarea temperamentului cu caracterul. Totuși caracterul se definește în mod obiectiv prin tipul de reacție predominant manifestată de subiect față de diferite clase de stimuli și situații; se înțelege că nu întotdeauna tendința de reacție primară coincide cu reacția manifestată. Pentru că, între cele două se interpune un întreg ansamblu al funcțiilor intelectuale (discriminative, critice, raționale) și al inhibițiilor create prin educație. În plus, în multe cazuri, caracterul unei persoane se relevă prin compensare psihică secundară, într- o direcție opusă celei a temperamentului său. Astfel, de multe ori o reacție agresivă și un caracter violent își au explicația în existența unui temperament temător“ (cit. în Myra, Lopez, pag. 28, 2003). Dar în interrelaționarea umană este implicată și moralitatea deoarece, prin aceasta, comportamentul imoral este sancționat ca reprobabil. Necesitatea acestui fapt rezultă din încercarea de delimitare clară a moralei, de încadrare în constanta conduitei normale, iar de aici, încercarea de a defini normalitatea. Cu alte cuvinte, latura dinamico- energetică a comportamentului interferează cu latura moral- civică/ etică, prin prisma unor modele anterioare, stări, noțiuni, idei, simțăminte, învățare dar, se desăvârșesc prin educație sub toate sensurile sale. Morala este identică cu noțiunea de normal sau contrar normei, poate deveni o etichetă galantă pentru o similaritate cu civilizația. Deși civilizarea rezultă (probabil) dintr- o presupusă educație a individului raportat la normă și valoare, între perceperea corectă a regulii- normă- societate și respectare, există mari discrepanțe. Regulile constituie cheia pentru o constanta și buna conviețuire a oamenilor, indiferent dacă acestea se referă la bunul simț sau la reguli/ norme diferite. Regulile devin component elementare și în planul comunicării umane, filtrând devianța de la normal, acuză, reglează eventuale surse și stări conflictuale, funcționând dual, recompensând sau stimulând pozitiv pe unii indivizi. S- ar putea ca regulile derivate din normarea generală să provoace o stare de incomodare deși, reactivitatea la acestea face parte din acceptarea regulilor și la percepția greșită asupra utilității lor.

Conduita este prima care, după o deliberare mintală este influențată. În procesul interacțiunii, își furnizează reciproc modele comportamentale corespunzătoare” tot atâtor activități, infracționalitatea are la bază o devianță comportamentală. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media reprezintă comportamentul conformist în raport cu normele și reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviațiile cu sens negative, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracționalitate“ (cit. în Buș, pag. 8, 2005).

d. Concluzii

Infracționalitatea reprezintă însăși imoralitatea. Aceasta stare de respingere nu se manifestă doar la nivelul individului ci transcede dincolo de el, în societate, grup, familie, raporturile dintre oameni devenind mai bune sau mai puțin bune funcție de normă și normal. În sens pozitiv- acceptare, ajutorare, receptivitate, în sens negativ- ostilitate, negativism, o rezultantă de pasivitate față de semenul cu care inevitabil intrăm în contact. Teritoriul moralității este încălcat atunci când normele sociale sunt încălcate, reversul moralității fiind imoralitatea sancționată de societate. Există o degenerare morală, o trecere la act, o stare ce se constituie ca și gând, trece în mental, voință și apoi faptă. Actul preinfracțional constituie baza, premisa săvârșirii faptei, trecerea la actul infracțional deținând și un aspect aleatoriu- conjunctural. “Regulile ne arată cum trebuie să acționăm, cum să ne comportăm și ce raporturi trebuie să avem față de tot ceea ce ne înconjoară. Ele stabilesc ce este și ce nu este corect și, în funcție de felul în care au fost determinate de valori și de concepția despre lume, ceea ce nu este bine, ce este și ce nu este valoros, ce este și ce nu este util. Omul învață cultura proprie, învățând reguli de comportament prin intermediul regulilor. Concepția despre lume și valori constituie temelia elementelor care determină cultura; dar viața ca atare într- o comunitate cultural este posibilă numai prin existențe regulilor“ (cit. în Frigioiu, Antropologia culturii. Note de curs).

Bibliografie

1. Banciu, P. D., Rădulescu, Voicu. Introducere în sociologia devianței, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1985

2. Banciu, D. Sociologie juridică, Editura Hyperion XXI, București, 1995

3. Constantin, Enăchescu. Tratat de psihologie morală, Editura Tehnică, București, 2002

4. Emilio Myra Y Lopez. Manual de psihologie juridică, Editura Oscar Print, București, 2003

5. Ioan, Buș. Psihologie și infracționalitate, Editura ASCR, Cluj- Napoca, 2005

6. Michel, Foucault. Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, București, 2005

7. Nicolae, Jurcău. Pedagogie, Editura UT Press, Cluj- Napoca, 2001

8. Rădulescu, M., S. Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Editura Computer Publishing Center, București, 1994

9. Rădulescu, M., S. Anomie, devianță și patologie socială, Editura Hyperion XXI, București, 1991