MUZICALITATEA SONETELOR LUI VASILE VOICULESCU

Prof. Simona Crainic

Liceul de Arte Plastice, Timişoara

O analiză a modalităţii în care se realizează muzicalitatea sonetelor lui V.Voiculescu în ciuda rigorilor impuse de forma fixă de poezie.Am analizat un sonet din punctual de vedere al frecvenţelor vocalelor sub ictus , al consoanelor şi al substantivelor neologice.

Potrivit lui A. France “un vers frumos e ca un urcuş plimbat peste fibrele noastre sonore”. Această afirmaţie învederează esenţa muzicală a poeziei, aptă să pună în stare de vibraţie sensibilitatea noastră, să provoace emoţii estetice de o anumită structură, înrudită cu arta sunetelor.

Prin spaţiul închis şi multiplele cerinţe de formă, prin îmbinarea fericită de statornic şi variat, sonetul reprezintă o culme a tehnicii poetice. Deşi schema metrică e fixă, rămâne destulă libertate în gruparea rimelor, în alegerea lexicului, în structura morfologică şi sintactică, în perspectiva stilistică unde numai viziunea hotăreşte.În sfârşit, potrivit însăşi etimologiei – sonetto ânseamnă scurtă frază muzicală – elementele acustice sunt chemate să aibe o deosebita valoare expresivă.

Considerate izolat, sunetele nu exprimă nimic. În relaţie, însă, unele cu altele, în complexul sonor al unităţilor lexicale sau de versificaţie, în relaţiile de succesiune în care intră, în repetiţiile, alternanţele sau contrastele pe care le stabilesc, sunetele se constituie într-o componentă cu rol activ în procesul de semnificare.

Ca şi celelalte elemente de fonetică prozodică aliteraţia realizează în acelaşi timp corelaţii externe în planul expresiei – prin organizări care apropie mult limbajul poetic de cel musical – şi corelaţii interne, în plan semantic. Aliteraţia susţine sau creează ea însăşi o anumită fluiditate versului, pe fundalul unei armonii muzicale, constituie din sunete de timbre şi înălţimi diferite.

Efecte deosebite poate obţine poetul cu ajutorul aliteraţiilor consonantice. Dar, aşa cum remarca G.I.Tohăneanu, “cauza poeziei este în câştig numai atunci când frecvenţa aceluiaşi sunet sau a aceluiaşi grup sonor în poziţie iniţială contribuie la valorificarea şi la reliefarea conţinutului. Dacă această legătură nu se poate stabili, aliteraţiile nu pot depăşi gratuitatea unui joc second. Chiar dacă versul câştigă în armonie şi muzicalitate, efectul rămâne oarecum exterior”. Ca urmare legătura nu se stabileşte, deocamdată, decât întâmplător şi sporadic.

Aliteraţia este cu atât mai evident cu cât frecvenţa sunetului repetat este mai mare. Cele mai obişnuite aliteraţii au însă structură binară.

Ilustrez afirmaţiile de mai sus prin citate din sonetele lui Vasile Voiculescu, aranjând textele în ordinea alfabetică a sunetului aliterat:

c…c: “Îţi împleteşti cunună pe capul neplecat” ( CCXXXII)

          “Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine” (CCXXIX)

d…d: “Din ritmul ei vremelnic deodată dezrobită” (CCXXVIII)

f…f: “Dar floarea fecioriei se scutură la fel” (CXCVI)

g…g: “Năvalnicele-mi gânduri, gonind pe urma voastră” (CLIX)

m…m: “Fierb muzici mari de sfere în magicile scule” (CCXIX)

p…p: ”Cu fulgere de patimi, salubre ploi de plans” (CCXXIII)

r…r: “Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri” (CLV)

v…v: “Ce încă vii vibrează vioara când s-a spart” (CLXI)

Chiar şi atunci când valorifică conţinutul, aliteraţia, întărită de reluarea sunetului respective în altă poziţie decât cea iniţială, poate deveni stridentă:

“Mai tragic ca un ţipăt din mine a ţâşnit,

Sfâşietor, sonetul ce ţi-am trimis aseară”  (CCVII)

Se cuvine a face precizarea referitoare la distanţa dintre sunetele aliterate: cuvintele care conţin aceste sunete pot fi alăturate sau despărţite prin inserţia altor cuvinte sau grupuri sintactice. Efectul acustic scade în acest ultim caz.

Armonia versurilor se datorează într-o oarecare măsură şi felului în care sunt repartizate, în structura versului, vocalele în poziţie accentuată. Frecvenţa sub ictus a aceleiaşi vocale poate inculca versului o rezonanţă adâncă, dând relief şi strălucire ideii.

Pentru a demonstra rolul vocalelor şi al consoanelor în crearea muzicalităţii versurilor am ales în vederea analizei sonetul CCXI, de Vasile Voiculescu:

“ Nu mai cunoşti această licoare cristalină?

E dragostea: strivită în teascul greu de chin,

Dintr-un sonnet într-altul am tras-o ca pe-un vin,

Şi vers cu vers, de-a lungul, am limpezit-o, lină.

Ca ochiul unui înger îi este-acum candoarea;

Tumult si spumă, drojdii în drum a lepădat;

Îmbătătorul spirit, tăria şi ardoarea.

De oriunde ţâşneşte, o rază stă viaţă:

La piept strângând cu milă amarul nostru ieri.

În tainica-i lucrare iubirea ne învaţă

Că e şi-o fericire urzită din dureri:

            Potrivnicile-arome zâmbind, în ea le-adună…

            Pocalul sus…şi-nchină: îţi torn să bei lumină.”

Analiza sonetului se poate deschide cu o cercetare statistica asupra numărului de substantive, adjective şi verbe din sonet. Se poate constata că substantivele şi adjectivele (38) sunt mult mai numeroase decât verbele (17), dar cu toate acestea sonetul nu are un caracter descriptiv.

Poezia conţine multe cuvinte lungi (cu mai mult de 5 sunete) decât cele scurte. Acest lucru indică faptul că poetul a sugerat şi prin intermediul cuvintelor folosite lungul traseu al transformării iubirii prin poezie.

În chip simetric, sonetul este format din două categorii de rime: primele opt versuri sunt formate din rime feminine (terminate în a şi ă) şi masculine (terminate în n şi t). Tot simetric, cuvintele din rimă sunt accentuate în felul următor: în primele patru versuri accentul cade pe vocala i urmată de consoana n; în următoarele patru pe vocala a; accentul cade pe vocala a în versurile 9 şi 11 şi pe e urmată de r în versul 10; vocala i urmată de nazala n este accentuată în versurile 13 şi 14 , iar e urmată de r în versul 12. Se spune despre n şi m că sunt consoanele cele mai musicale ale limbii (singurele care sună metalic), mai muzicale însă în combinaţie cu alte consoane. Ele apar în cuvintele din rimă de 6 ori ceea ce dă poeziei un adevărat acompaniament muzical.

Timbrul lui a, adică al vocalei celei mai deschise inspiră idea de permanenţă, stabilitate a sentimentului de iubire.

Vocala e sub ictus sugerează delicatul, suavul în acelaşi vers în care vocala i (aflată când sub ictus când în poziţie neaccentuată) dă sonetului un accent de stinsă melancolie: “Că e şi-o fericire urzită din dureri”.

Vocala i urmată de o consoană nazală joacă în sistemul valorilor expresive româneşti aproape acelaşi rol ca şi vocalele nazale în structura, atât de caracteristică a limbii franceze: ” Les sanglots long/ Des violons/ De l automne”.

Sugestiv e şi faptul ca vocala i sugerează micimea, durerea, iar consoanele n şi m moliciunea, lipsa de asprime. Alăturarea acestor sunete în cuvintele: cristalină, chin, îmbină, am limpezit, milă, tainică sugerează “durerea dulce” a sentimentului de iubire, dar şi moliciunea transformării prin poezie a iubirii.

Valoarea fonetică a vocalelor sprijină impresiile acustice, melodice ale versului.

În versul “E dragostea: strivită în teascul greu de chin” accentele prozodice cad aproape de fiecare dată pe altă vocală, dintre care vocala a cu vibraţiile ei ample contrastează cu i din  strivită  şi chin  şi cu e  din greu toate acestea colaborând la sugerarea impresiei de mişcare discretă, de freamăt. Toate aceste valori fonetice sunt subliniate şi prin ritmul versului în care sunt contopite.

Cadenţa versurilor, desfăşurată lent, ritmul asociat cu momentele lirice determină curgerea melodioasă a frazelor.

În privinţa cuvintelor din rimă 6 sunt neologisme:  cristalină, candoare, lepădat, păstrat, le-mbină. Neologismele se menţin într-o atmosferă eterogenă şi tocmai faptul că din 23 neologisme câte apar în sonet, 6 sunt în rime este foarte sugestiv.

În comparaţie cu straturile vechi ale vocabularului neologismele prezintă, în planul acustic, o fizionomie distinct perceptibilă chiar şi pentru o ureche profană. Este limpede că, în condiţiile privilegiate ale finalului de vers, această fizionomie îşi va accentua trăsăturile caracteristice:

cristalină/ lină

candoarea/ ardoarea

lepădat/ păstrat

le-mbină/ lumină

Contrastul stilistic între substantivele neologice şi celelalte substantive cu care rimează devine şi mai pregnant prin omofonia parţială a termenilor care îl prilejuiesc.

Rima este cu atât mai expresivă, cu cât ea se constituie mai anevoie. “Căderea” rimei este percepută astfel în desfăşurarea poeziei ca un moment de destindere.

Din punct de vedere sintactic, sonetul este bogat in verbe (15) ceea ce sugerează o dată în plus idea de mişcare şi de transformare. Perfectul compus din prima parte a poeziei (necesar prezentării procesului de limpezire a iubirii prin sonet) ia forma prezentului în ultimele versuri pentru a sugera trăinicia iubirii.

Pornind de la cele arătate mai sus putem concluziona că sunetele îndeplinesc o dublă funcţie.Una este aceea prin care sunetele îşi “manifestă relevanţa în poezie exclusiv prin participarea lor la alcătuirea unităţilor semnificative” – adică a morfemelor lexicale sau gramaticale. Conform acestui punct de vedere, sunetele nu îndeplinesc în poezie o funcţie esenţial diferită de aceea a limbajului uzual.

Dar mai există şi o a doua funcţie a sunetelor în poezie, prin care ele intră în legătură direct cu experienţa umană, în vitutea unor “corespondenţe simptomatice şi simbolice” între fenomenele fonetice şi fenomenele nelingvistice. După Saussure şi Hjelmslev, domeniul sunetelor nu ar aparţine limbii. Acest principiu îşi pierde însă valabilitatea când e vorba de limbajul poetic.

Valoarea simbolică a sunetelor colaborează cu celelalte mijloace lexicale, morfologice şi sintactice pentru a da valoare acestui sonet.

BIBLIOGRAFIE

Solomon Marcus, Poetica matematică, Bucureşti, Editura Academiei, 1970

Şt. Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Timişoara, Editura de Vest, 1995

G.I.Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965

V.Voiculescu, Poezii, Editura pentru literatură