|
NEBUNIA DANSULUI
ÎN ROMANUL „CIULEANDRA”
Prof. Didin Florentina Gabriela
Şcoala gimnazială Nr. 1 Vulpeşti, Argeş
Liviu Rebreanu, prin geniul său artistic, va traduce viaţa pintr-o luptă aprigă şi indisolubilă a măcinărilor de forţe. Pornind de la vastul tablou din Ion, evidenţiind echilibrul dramatizat al destinelor aflate în imposibilitatea de a se sustrage din tragic, avansând la halucinanta tragedie de conştiinţă din Pădurea Spânzuraţilor, călătorind în lumea imaginară a romanului Adam şi Eva şi până la memorabilul roman Ciulendra, Liviu Rebreanu este permanent interesat de descifrarea destinului indivizilor.
Liviu Rebreanu, Ciulendra, roman.
Romanul Ciulendra apare în anul 1927, an în care Liviu Rebreanu este reales preşedinte al Societăţii Scriitorilor. Epoca ce a urmat, a fost înfloritoare, romanul românesc cunoscând în această perioadă o deosebită complexitate din punct de vedere al creaţiei artistice. Acum se înalţă impunător romanul lui rebrenian. După cum remarca Massis trecerea de la personal la obiectiv, de la individual la uman, de la autobiografia realului la autobiografia posibilului sunt calităţile unui adevărat romancier, atribute desăvârşite în sfera creaţiei lui Liviu Rebreanu.
În romanele lui sale, se joacă drama multiplicată a existenţei, interceptată de un spirit centralizator, dar cu ajutorul unor procedee distincte de la un roman la altul. Dacă în Pădurea Spânzuraţilor, pe fondul aceluiaşi realism din Ion se va îmbrăca procedeul analismului unei psihoze ce va duce la disoluţie, utilizând şi procedee dostoievskiene, în Adam şi Eva, Liviu Rebreanu va reface perechea primordială prin ascensiunea psihică în domeniul fantasticului; în Ciuleandra scriitorul va pătrunde în psihoza organică a unui suflet aflat în regres.
După rostogolirea halucinantă întreprinsă în conştiinţa lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor şi călătoria atemporală în universul mental al lui Toma Novac din Adam şi Eva sălăşluim acum în obsesia sufletească a lui Puiu Faranga din Ciuleandra.
Romanul Ciuleandra poate fi lesne considerat inovator din punct de vedere al intruziunii în umbra ascunsă a psihicului uman. Acest mic roman rebrenian trebuie citit, aşa cum propunea Mircea Zaciu, drept analiza unui eu infantil, deci imatur , anulându-se ideea unei iubiri transformate în ură.
Astfel, micul roman al lui Puiu Faranga devine o creaţie ce excelează în analiza psihologică, a unor porniri criminale determinate ereditar. Acesta este un roman ce nu se diferenţiază, din punct de vedere al esenţei sale, de celelalte romane de factură psihologică ale lui Liviu Rebreanu, dar se constată înnoirea preocupării autorului din punct de vedere al tematicii alese, manifestându-şi seriozitatea pentru psihologismul cazului ales. Ciuleandra va întâlni diverse opinii şi critici literare în momentul publicării ei.
Eugen Lovinescu, de pildă, afirmă: Micul roman (...) are aerul unui experimentări psihologice, artificial înjghebată, deşi elegant tratată, în care puternicul simţ realist al scriitorului nu biruie decât în Andrei Leahu, gardianul bolnavului şi în mama Mădălinei ce vrea să exploateze moartea fiicei sale, manifestându-şi opinia faţă de apropierea lui Liviu Rebreanu de zona psihologiei umane.
Perpessicius afirmă la rândul său, faptul că romanul dispută un caz de obsesie sufletească. Tot el afirmă şi faptul că arta romancierului este îmbogăţită cu o rară virtuozitate a dozării misterului atribut al marilor opere literare în care viaţa se desfăşoară, între umbră şi lumină. Centrală pentru Perpessicius este enigma, reprezentată de uciderea Mădălinei. Această necunoscută a romanului se transformă printr-o modalitate de coborâre în neant şi amplificare a misterului.
Al. Piru afirma: E de remarcat, însă, că Liviu Rebreanu a fost totdeauna preocupat de natura obsesională a procesului de gândire- aceasta caracterizându-se prin faptul că – nu e continuă şi lineară, ci procedează prin aglomerări şi salturi.
Ciuleandra, în ciuda criticilor mai mult sau mai puţin virulente, a trecut foarte repede hotarele ţării, fiind tradusă în franceză, italiană portugheză; şi chiar ecranizată încă din timpul vieţii lui Liviu Rebreanu. Roamnul este comparabil cu opera lui Zola La béte humaine repetându-se oarecum cazul lui Lantier din punct de vedere al faptului că Puiu Faranga s-a născut cu instincte criminale. De asemenea, tema împrospătării sângelui obosit al familiei aristocratice poate fi întâlnită şi în romanului lui Mihail Sadoveanu, Venea o Moară pe Siret, apărut în anul 1925, deci cu doi ani înainte de apariţia romanului Ciuleandra.
Liviu Rebreanu îşi demonstrează capacităţile de prozator modern cu ajutorul romanului Ciuleandra, interesat fiind de zone profunde ale gândirii. Romanul evidenţiază un analist tenace, al proceselor minuţioase dezvoltate de psihicul uman, dar în acelaşi timp este şi un observator sever al pasiunilor şi obsesiilor abisale, ce se manifestă atât în adâncul cât şi în interioarul conştiinţei. Autorul nostru este capabil să sălăşluiască la limita periculoasă a declanşării nebuniei, la graniţa destinului cu moartea.
Instinctele, aât de îndrăgite de Rebreanu, se dezvoltă libere în paginile romanului (...) mi-e mai dragă Ciuleandra, fiindcă în ea sunt instincte (...). În orice caz, pentru mine creaţia este mult ai dureroasă decât agreabilă. Ciuleandra asta, pentru mine, e o operă în care se exprimă şi se clarifică o taină sufletească mare, e cazul des repetat al iubirii. (...)Tratat simplu, direct, fără complicaţii, poate să nu mulţumească pe amatorii de acţiuni întortocheate şi haletante; dar eu aşa am simţit-o (...). Dar acuma toate în zadar! Ciuleandra s-a născut şi e cum e. Mi-e dragă pentru că durerile naşterii ei au fost grele. Impulsul născut din instinct devine declaşnatorul forţelor ascunse în subconştient, automatizate de fraza repetitiv –obsesivă Taci!...Taci!...Taci!...
Amplu şi adânc zugrăvită, psihoza lui Puiu Faranga rămâne însă factice motivată prin datele ei melodramatice. Tot aici remarcăm şi similitudinea mecanismului psihologic repetat de Rebreanu în strucrura a două dintre personajele sale; după cum semn al fatalităţii, Bologa e urmărit de obsesia spânzurătorii (...), tot astfel Faranga e captat de demnţă prin obsesia (e drept esenţială şi mai intensă) dansului jucat cu Mădălina.
Obsesiile trupului apar şi ele manifestate în zvâcnirea Ciulendrei. Ceea ce îl făcea şi mai înverşunat era modul în care fata îl respingea, un motiv ascuns fiind şi viitorul doctor Ursu, medicul curant al lui Puiu, de mai târziu. Acesta, în loc să-i asigure calea certă a însănătoşirii, pare dimpotrivă, să acţioneze ca un amplificator al faptelor trecute.
Firea Mădălinei, pe atunci veselă şi sălbatică, transcede acum în ostilitate, solitudine, înstrăinare. Rememorările lui Puiu duc mereu către această senzaţie de înstrăinare, senzaţia însoţită de obsesiva melodie a Ciulendrei. Iubirea tânărului Faranga se transformă într-o posesie maladivă, care în final va duce la teribila crimă.
Internat în sanatoriu, pentru a scăpa de acuzaţia de crimă, Puiu descinde într-un proces de autoanaliză. Privind pe fereastră zăpada imaculată, tânărul Faranga rememorează gesturi, relaţii care îl incriminau. Albul zăpezii joacă rolul unui vid în care fiinţa rezultată din conglometaul haotic al experienţelor de viaţă, intră şi se reorganizează.
Rememorarea aceasta seamănă teribil cu un proces de introspecţie. Puiu Faranga este ca un jucător de şah care îşi calculează mişcările trecute pentru a şti unde să se plaseze în viitor. Rememorează acum instincte criminale ce s-au adunat şi au refulat cu violenţă împotriva unui om just, aşa cum a fost Mădălina pentru el. Singura certitudine, rămâne jocul Ciuleandra, această nebunie ciclică, în care trupurile se contopesc şi intră în regres, până la dezlănţuirea instinctelor animalice. Ca într-un ritual străvechi, o manifestare a adoraţiei supreme ba chiar a dansurilor religioase care se sfârşeau prin mutilări sau sacrificii umane... În sfârşit, eram vrăjit şi terifiat.
Bibliografie:
2. Liviu Rebreanu, Ciuleandra, Ed. Eminescu, 1985
Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai vechi:
|
