POEME – UNIVERSUL COPILĂRIEI

Ileana Faur, profesor Limba şi Literatura română

Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Timişoara

În studiul de faţă, referitor la cele mai cunoscute poeme eminesciene, am avut în vedere o abordate care să poată fi utilizată la clasă, la grupe de elevi din liceele tehnologice. De asemenea, materialul poate fi consultat şi în vederea pregătirii Examenul de bacalaureat.

Romanticul veşnic cufundat „în stele şi în nori şi-n ceruri înalte” a coborât pentru o clipă şi s-a simţit ocrotit şi înţeles în locul sacru al copilăriei, spaţiu care nu este altul decât spaţiul pădurii.

Codrii Ipoteştilor, pădurile seculare moldovene par să fi păstrat acea vrajă a începuturilor, vrajă care  să-l fi ajuns şi pe poet, căci de fiecare dată se întorcea cu drag în locurile natale, însă de fiecare dată   găsindu-le alte şi alte ascunzişuri.

Poate că pentru poet acest spaţiu avea legături cu vârsta de aur, cu copilăria .

În numeroase poezii rar întâlnim prezenţa acestui topos sacru, poate că de cele mai multe ori, poetul este un fugar în această lume. Poate că este o tradiţie, că şi el fuge ca şi Făt-Frumos în lume sau ca şi fata de împărat şi Călin, încearcă să pătrundă în alt spaţiu, într-un spaţiu al esenţelor.

Chiar şi atunci când pare a se adresa copiilor, Eminescu face să rimeze cateva cuvinte, căci pentu el „munca” scrisului nu se rezumă la a face versuri:

 „ Când nimic nu ai a spune

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.”

Criticilor mei

1.                      Somnoroase păsărele – îngerul

Putem spune fără să greşim prea mult că este cea mai des zisă poezie de către orice copil. Repetarea ei în vreme nu a făcut să i de piardă substanţa poetică.

Poezia a fost publicată în Ediţia I, Maiorescu, în decembrie 1883. Se cunosc trei variante, primele două scrise se pare până în 1880, iar a treia scrisă prin 1881-1882.

Perpessicius pare să-i ridiculizeze pe criticii eminiscieni care s-au întrecut să vadă în această scriere influenţe germane şi chiar engleze. Banalul salut „noapte bună” avea să facă să curgă cerneală pe zeci de pagini.

Poezia reţine atenţia cititorului - ascultător şi penru fineţea liniei melodice.

Deosebit este şi modul în care Eminescu priveşte lucrurile: şochează pluralul păsări şi singularul luna, lebăda.

Poate tematic am putea încadra această scriere în poezia naturii, cu specificaţia că la Eminescu nu putem vorbi de descrieri închegate ale cadrului natural, nu putem vorbi de tablouri, de lucruri cu aspect pitoresc aşa cum fusesem obişuiţi de Vasile Alecsandri.

Chiar şi atunci când pare a se adresa unor cititori de-o şchioapă, el întroduce în text o serie de idei pe care le întâlnim în toată opera. Este aici (ca mai peste tot), motivul romantic al pădurii care se suprapune vechiului mit popular românesc al codrului. Acelaşi codru eminescian - paradis pierdut, spaţiu sacru este prezent şi-n Povestea codrului şi în Lacul.

Mult mai aproape de poezia în discuţie (Somnoroase păsărele) pare a fi La mijloc de codru des. În ambele cazuri domină un ton şăgalnic, ca în lirica populară.

Somnoroase păsărele prezintă o lume a vieţuirii: păsărelele, lebăda în spaţiul natural specific eminescian, marginea de ape.

Prin sintagmele „noapte bună”, „dormi în pace”, „somnul dulce” poetul se adresează iubitei şi nu păsărelelor, florilor sau lebedei. Şi pe drept cuvânt observase aici E. Lovinescu că ”toate tablourile poetice   n-au nici o valoare în sine, ci numai valoare de sugestie prin raportare la fiinţa iubită; şi că tocmai această sugestie este unica valoare de fond a poeziei”¹.

Încet, încet se ţese vraja nopţii. Primul indiciu este retragerea în cuiburi, „în rămurele” a păsărelelor , fiinţele care fac cel mai mult zgomot.

În momentul în care acestea „se adună pe la cuiburi” zgomotele se reduc aproape cu desăvârşire şi întreaga natură va fi învăluită de linişte. Apare aici ideea de linişte care pare să-l fi inspirat şi pe Lucian Blaga în poezia Linişte:

”Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună”²

Totuşi „eterna pace” pare să fie tulburată de ” suspinul izvoarelor” atunci când codrul pare încremenit:

„Doar izvoarele suspină

Pe când codrul negru tace...”

Liniştea care învăluie natura ocroteşte somnul copilei-iubită în spaţiul feeric.

 „Peste a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis şi armonie

Noapte bună”

Observăm aici un alt motiv eminescian, pe care l-am tot amintit pe parcurs - motivul visului, motiv romantic.

Doar în vis se poate reface uriaşa unitate originară a lumii. Visul îl putem interpreta aici ca un nou tărâm, un tărâm al libertăţii şi al semnificaţiilor superioare.

Este înviat aici îngerul, care nu este altceva decât reprezentarea copilului, mai exact a copilei, ca semn al inocenţei şi al purităţii.

Somnul - starea de vis este dată în pază îngerilor, iar cel care adesează invocaţia o face cu suflet curat:

 „Fie-ţi îngerii aproape

Somnul dulce”

şi somnul va fi vegheat doar de îngerii ocrotitori pe care se pare că-i avem fiecare dintre noi, căci altfel ar fi fost înţelesul fără acel posesiv: „Fie-ţi”.

1.                      Fiind băiet păduri cutreieram - vârsta magică

Scriere postumă, publicată abia la 1 aprilie 1902 în „Convorbiri literare”, ea aparţine perioadei bucureştene (aproximativ 1878). Se pare că acest poem a fost aşternut pe hârtie înainte de O rămâi.

Poemul are valoare de „nucleu-revelator ” aşa cum afirmă Zoe Dumitrescu-Buşulenga în opera citată. Este un nucleu revelator pentu aceea stare de graţie în care copilul sau adolescentul pur era făcut părtaş la misterele pădurii sfinte.

Rătăcirea în codru nu o întâlnim doar aici, ea este o constantă a poeticii eminesciene, cu referire nu numai la lumea copilăriei, ci la întraga scriere eminesciană.

Codrul, pădurea reprezintă o fascinaţie permanentă pentru eul poetic. Prin codrul eminescian nu se umblă, nu se plimbă nimeni, ci în acest spaţiu „se pierde”, „se afundă” fiinţa.

Nepătrunsul ascuns nu poate fi scos la lumină decât în urma unei cutreierări a lumii sacre:

 „Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor...”

Spaţiul pădurii nu este cutreierat cu un scop anume, rătăcirea nu are finalitate. În urma „umblărilor”, pădurea devine un spaţiu în care paşii poetului se lasă purtaţi de o atracţie magică. În acest spaţiu copilul-rătăcitor încearcă să descopere la lumina lunei, în somn „un rai din basm”.

Somnul copilului este străjuit de un vechi tei, din care iese o o tânără crăiasă. Se pare că Eminescu foloseşte aici o metaforă pentru a veni vraja.

Copilul pare să trăiască aici o comuniune perfectă cu freamătul, cu mirosul pădurii, muzica izvoarelor.

O mică variantă la Muşat şi ursitoarele sună în felul următor:

 „Fiind băiet păduri cutreiera

El se culca ades lângă izvor

Şi braţul drept îl punea sub cap

Auzea cum apa sună-ncetişor

Ş-un freamăt lin trecând din frunză-n frunză

Ducând un miros dulce-adormitor

Astfel adesea nopţi întegi au mas

Bătut în faţă de lumina lunii

Blând îngânat de-al valurilor glas”³

Cine nu recunoaşte aici o sursă a poemului supus discuţiei? Cu ce intenţie sau fără din partea poetului, trecerea de la persoana a II-a la persoana I are pentru noi valoare simbolică, pentru capacitatea de a se identifica cu punctele de sprijin ale istoriei noastre.

Codrul sacru este prezent în poemul postum cu toate atributele lui: izvorul, ramul, buciumul, luna, cete de cerbi, teiul vechi. Cromatica de aici are similitudini cu cromatica din Călin (a se vedea partea a VIII-a), în ambele domină argintul, albul, de exemplu „văd argintie ceaţă”.

 Apare şi aici, fie şi numai trecător, imaginea îngerului:

 „ Un înger blînd cu faţa radioasă

Venind din cer se poate arăta ...”

Şi aici vraja este tulbutată de murmurul izvorului care pare să-i legene. Glasul izvorului este ca un cântec de leagăn, ca o poveste pentru cel ce ştie să-l asculte.

Intrarea în spaţiul sacru nu este întâmplătoare, ea este căutată, voită, odată intrat, insul se pare că va rămâne:

 „Astfel ades eu nopţi am mas

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

Cel ce este voit rătăcit participă la sacralitatea pădurii.

Imaginea acestui topos a rămas întipărită în amintirea celui care a trăit iniţierea de neuitat, cu atât mai puternică cu cât a pierdut-o.

Intrat în hora destinului, tânărul a abandonat harul acela unic destinat numai aleşilor şi se pare că     într-un târziu, într-o aducere aminte rememorează, regretând, acel timp ferice.

Timpul ferice nu este altceva decât ieşirea din timp, căci în spaţiul mitic, sacru, timpul nu-şi mai urmeazaă lunga cărare. Este vorba aici de împietrirea timpului, de întoarcere la timpul începuturilor, într-un spaţiu creat şi el pe măsură.

Întoarcerea la vârsta de aur nu mai poate fi posibilă, nimeni nu poate trăi a doua oară vârsta paradisiacă. Nimeni nu se mai poate întoarce în sânul naturii paradisiace şi atunci din dorul de întoarcere nu-i rămâne decât să ceară să fie integrat în unitatea cosmică atât de râvnită, atunci când nu va mai fi pribeag.

„Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin...”

1.                      O, rămâi – spaţiul protector

Starea de fericire o întâlnim şi aici; natura vorbeşte copilului, încercând să-l reţină în eternitatea ei mitică pentru a-l cruţa de contactul ucigător cu lumea, cu realul.

Pădurea încearcă să-l vrăjească pe copil, să-l atagă printr-o serie de frumuseţi care n-au echivalent în lumea reală. Frumuseţile sunt unice: „al umbrei întuneric”, „vuiet de valuri”, „nalta iarbă”, „cârdul de cerbi”, „a apei stralucire”, „luna plină” , „văpaia de pe lacuri”.

Observăm că avem aceleaşi elemente care întrgesc tabloul naturii, ca şi-n  „Fiind băiet păduri cutreieram”, de data aceasta aşezate altfel.

Valorile stilistice care reţin atenţia sunt: interjecţia „o” , repetiţiile „ rămâi, rămâi”, alternanţa pronumelui personal „eu-tu”, cu formele scurte.

Pădurea încearcă să-l facă pe copil să-i înţeleagă taina, să vadă, să audă toate glasurile pădurii (vuietul de valuri, mişcarea naltei ierbi, mersul cârdului de cerbi). Dar mai cu seamă pădurea îi dă cheia timpului, al dulcii confuzii temporale posibile între clipe şi veacuri, semn al iniţierii, al sustragerii de sub puterea fatală a destinului.

Vocea pădurii răsună ca o murmurată intonaţie, pentru a face mai ispititor locul acela cu virtuţi eterne benefice. Copilăria îl salvează şi ea pe copil de primejdiile vieţii.

În spaţiul feeric al pădurii, în timpul sacru, micuţul devine prinţ „te aseamăn unui prinţ”, stăpânind în mod absolut un imperiu de vis şi de vrajă. Copilul este un „monarh absolut al comorilor inepuizabile de imaginaţie şi de fantezie, pe care numai aceasta vârstă le posedă, în mod direct şi nemediat”⁴.

La o citire mai atentă a textului, descoperim similitudini cu mitul grec al lui Narcis. Observăm că această vârstă fericită înseamnă nu doar cunoaşterea lumii din jur, ci şi descoperirea de sine a propriei frumuseşi.  Orice copil este încântat şi a fost încântat de proriul chip şi în fiecare din noi s-a regăsit un Narcis.

 „Ce se uit adânc în ape

Cu ochi negri şi cumnţi;

  ......................................

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol ,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol”.

În spaţiul paradisiac, timpul are o altă dimensiune. Aici nu mai avem o măsurare obiectivă, ci una subiectivă. Poate şi cu suspendarea timpului comun în spaţiul sacru se confirmă calitatea mitică a pădurii şi se rememorează câteva momente esenţiale ale unei experienţe trăite de cel care a abandonat cu indiferenţă tinerească („...şi-am ieşit în câmp râzând”) acea lume paradisiacă.

Aşa cum am mai spus o dată, inserat în câmpul necesităţii neiertătoare, insul nu se mai poate întoarce , şi chiar de s-ar întoarce nu ar mai avea acces la misterele părăsite.

 „Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot ...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”

Sfâşietoarea întrebare care integrează raiul copilăriei cu raiul pădurii răsună cu o durere amarnică în faţa unei ordini de nedepăşit, ireversibilă, a lucrurilor din contingent. „Şi strofa devine - în universalitatea suferinţei pe care o exprimă - una din cele mai frumoase ale lumii”⁵.

Suferinţa este după acel irreparabile tempus care a fost pierdut şi care, ca orice timp, a fugit. Cu alte cuvinte, se poate spune că ultima strofă prezintă în antiteză eternitatea lumii şi fugit irreparabile tempus.

1.                      Trecut-au anii... - scurgerea timpului

 „Noi suntem cei care numarăm anii? Sau ne numără anii pe noi? La fiecare început de an ne gândim la trecerea timpului. Dar nu cumva se gândeşte timpul la trecerea noastră? Aşa i se pare lui Eminescu, la 20 de ani, iar toate trec laolaltă cu noi, spune el,

 „Ca şi miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.”    

                        (Numai poetul)⁶

Ce ştim despre timp?

Îl regăsim în tăietura anotimpurilor, ce trec şi revin în întreaga operă a poetului; şi nu mai puţin în  poezia Trecut-au anii, regăsită în Ediţia I, Maiorescu, din decembrie 1893.

Nu surprinde nici de această dată faptul că acest poem cunoaşte mai multe variante, în numaăr de şapte, localizate între 1878-1879, la Bucureşti.

Titlul poeziei sugerează motivul fundamental - fugit irreparabile tempus, iar punctele de suspensie întăresc tristeţea, regeretul, mirarea chiar, privirea retrospectivă a vieţii, susţinută şi de reluarea titlului în primul vers.

Valoarea inversiunii din titlu şi din primul vers accentuează scurgerea timpului, nu anii importă aici, ci scurgerea, trecerea lor.

Poezia ar putea fi integrată în ars poetica .

Timpul a trecut , vârsta de aur este dusă şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte la fiece lucru.

Poetul este conştient că niciodată, nici un muritor nu va mai putea trăi acea stare paradisiacă.

Sufletul poetului şi-a pierdut receptivitatea specifică vârstei, matur fiind el nu mai poate pătrunde  tainele lunii aşa cum o făcea la vârsta cea fericită.

Doinele, poveştile, basmele par să fi fost universul copilului:

 „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine , ghicitori, eresuri.

..................................................................

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară

Avea-nţele , pline de-nţelesuri”.

Copilăria nu este numai o vrajă este şi ceas al tainei. Taina o putem interpreta ca fiind taina vieţii. Observăm aici o jelanie după un „ sunet din trecutul vieţii”, ultimele terţine au o tonalitate dramatică.

 „Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec,

..............................................................

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea...mă-ntunec!”

Ultimele două versuri accentuează ideea despre moartea sufletului, care nu mai poate fi adus la viaţă, căci „vreme trece, vreme vine”.

Prezentul pustiu, inconsistent şi steril, se înfăţişează în imaginea poetului orfic căruia i-a amuţit lira şi care îşi aminteşte, într-o îndurerată tăcere de anii ce-au trecut, de copilărie.

De mare încărcătură stilistică este opoziţia azi/trecut, marele ceas al epifaniilor „ asfinţitului de sară” nu mai operează, sufletul sleit nu mai vibrează, lira e mută. Singura prezenţă sensibilă într-o imagine hiperbolizată negativ activă e aceea a timpului care „creşte-n urma mea”. „Mă-ntunec” sună ca o prăbuşire. Trăind într-o asemenea stare poetul nu mai poate spera şi în cele din urmă îşi va accepta condiţia de muritor.

În concluzie, putem afirma că vârsta de aur rămâne o constantă în opera eminesciană, fiind permanent atras de aceasta, eul liric se va raporta pe tot parcursul vieţii la copilărie şi la universul ei.

NOTE:

1.                      Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.58;

2.                      Lucian Blaga, Poezii, p. 93;

3.                      Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu, p. 196;

4.                      Gheorghe Scheşan, op.cit., p. 30;

5.                      Zoe Dumitescu-Buşulenga, op.cit., p. 34

6.                      C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.194.

BIBLIOGRAFIE:

1.      Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1988;

2.      George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986;

3.      George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1988;

4.      Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu-cultură şi creaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976;

5.      Mihai Eminescu, Poezii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984;

6.      Michael Ferber, Dicţionar de simboluri literare, Editura Cartier, Chişinău, 2001;

7.      Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi,1984,

8.      Alexandru Melian, Eminescu-univers deschis, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987;

9.      Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

10.  George Popa, Spaţiul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1982;

11.  Gh. Secheşan, O istorie a literaturii pentru copii, Editura Augusta, Timişoara, 1998.