|
“POVESTEA UNUI OM LENEŞ”, DE ION CREANGĂ:
OMUL NU ERA LENEŞ CI BOLNAV DE MIASTENIA GRAVIS
Prof. Drd. Miron Costina Violeta
Şcoala cu cls. I-VIII Tălpaş, judeţul Dolj
Contrar interpretărilor existente în literatura română, omul din “Povestea unui om leneş” a lui Ion Creangă nu era leneş ci bolnav de o boală cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea “miastenia gravis”, numită şi „boala invizibilă” asemuită lenei.
Cuvinte cheie: boala “miastenia gravis”, minţi neştiutoare
“Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o specie de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător.”1
Publicată prima oară în Convorbiri literare, 1878, nr. 7, 1 octombrie, Povestea unui om leneş, chiar din titlu ne anunţă personajul, un leneş, dar dacă citim cu atenţie conţinutul, observăm că la o primă vedere a “leneşului” aruncat într-o căruţă de către consăteni, o cucoană se mileşte văzându-l cât este de bolnav: “Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute “.
Sătenii îi răspund “cunoscători” şi siguri pe ei că acel om aruncat în căruţă este un leneş fără “pereche în lume” şi îl duc la spânzurătoare “ca să cureţe satul de un trândav”.
“Leneşul” nu poate face niciun gest de împotrivire, nu se poate mişca, vorbeşte cu greu, reacţionează cu greutate, iar la auzul vorbelor că va primi posmagi (pâine uscată), cu greutate întreabă : “muieţi-s posmagii?“.
Cucoana iniţial nu aude ce zice omul căci acesta vorbeşte “cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc”, fiind nevoie să repete sătenii ce a zis aşa zisul leneş. La auzul acestor vorbe, “muieţi-s posmagii?”, cucoana este ofensată căci se oferise să-i dea posmagi şi eventual pe lângă casa ei să mai ajute la treburi: “Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să şi-i moaie?” Deşi la început vede cât este de bolnav şi chiar întreabă dacă este dus la “doftoroaie”, după o scurtă discuţie cu sătenii ce-l duc pe om la spânzurătoare, este influenţată de aceştia, în urma cuvintelor spuse cu greu de către osândit “muieţi-s posmagii?”, fără ca acesta din urmă să mai apuce să pronunţe alte explicaţii, în special că în mintea lui ştia ce înseamnă pâinea uscată în condiţiile bolii lui, în care nu-şi putea folosi nici mâinile.
Ulterior în literatura de specialitate simptomele aşa zisului leneş din Povestea unui om leneş a lui Ion Creangă, aparţin unei boli numite miastenia gravis. Aceasta se confundă la om cu lenea, fiind numită “boală invizibilă”2 de către specialişti.
Boala "invizibilă", miastenia gravis este o boală cronică neuromusculară care se manifestă prin oboseală severă la repetarea unei anumite mişcări şi slăbiciunea muşchilor voluntari ai corpului, însuşi termenul de “miastenia gravis” se traduce prin “slăbiciune musculară severă”.
Ce înseamnă boală neuro-musculară? Este vorba de un defect în transmiterea impulsului nervos de la nerv la fibra musculară, ceea ce face ca muşchii să-şi piardă tonusul şi forţa până la imposibilitatea de a efectua mişcări. Impulsul nervos nu se mai transmite la muşchi şi aceştia nu se mai contractă. Boala este foarte rară, frecvenţa cazurilor este de una la zece mii de persoane.
Slăbiciunea se agravează la repetarea mişcărilor şi se ameliorează la repaus. Trebuie să înţelegem că muşchi nu înseamnă numai cei care mişcă braţele şi picioarele, ci tot muşchi sunt şi cei care ne ajută să vorbim, să mestecăm şi să înghiţim mâncarea, să ţinem ochii deschişi, cei care ne coordonează mimica feţei cât şi cei care coordonează respiraţia.
Ciudat nu? Nu seamănă cu nicio boală “obişnuită”.
Oamenii bolnavi de miastenia gravis vorbesc cu voce tare şi la un moment dat nu mai pot pronunţa clar, vocea devine nazonată şi nu se mai înţelege ce spun. De aceea cucoana nu înţelege ce spune omul aşa zis “leneş”, în realitate omul bolnav şi este nevoie de săteni care să repete spusele bietului om, fiindcă aceştia fiindu-le consăteni îl ştiau mai de mult şi începuseră să înţeleagă ce zicea cu greu din cauza bolii şi acest lucru nu din cauză că îi era lene şi ca să vorbească, aşa cum se presupune în text ci din cauză că boala cruntă îi afectase vorbirea.
Când bolnavul de miastenia gravis mănâncă ceva tare, un covrig, un biscuit, un pesmet, un posmag cum reiese din text, la un moment dat oboseşte să mestece şi mâncarea îi rămâne în obraji, ca la hamsteri. Bolnavul se înneacă, trebuie să bea mereu apă în timpul mesei, să ude în prealabil mâncarea, se înneacă şi cu apă, tuşeşte, apa îi iese pe nas, de aceea personajul central din Povestea unui om leneş a lui Creangă se înspăimântă la auzul vorbelor cucoanei care vrea să-i dea posmagi şi să-l ţină pe lângă moşia ei şi de aceea îngrijorat întreabă : “Muieţi-s posmagii?”. Intrigaţi de întrebarea aşa zisului “leneş”, sătenii îl mai întreabă : “Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba? “, la care acesta răspunde consolat cu soarta sa că tot nu poate să lea explicaţii cum se simte şi că oricum este condamnat ca fiind un leneş ce va fi dus la spânzurătoare, omul în cauză este osândit deja la moarte de către boală căci nu mai poate face nimic nici măcar să mănânce cu propriile mâini şi este osândit la moarte şi de către consătenii care nu fac decât presupuneri şi nu cugetă măcar la propriile vieţi, înainte să arunce cu piatra în acel om ce-l duceau cu forţa la spânzurătoare. Sătenii înşişi, firi devenite justiţiare, care condamnă la moarte altă viaţă, un individ ca şi ei, nu sunt în măsură să “arunce primii cu piatra” în celălalt. Omul este singurul care-şi condamnă semenul, nici animalele în sălbăticie nu-şi condamnă semenele aşa cum fac oamenii când ajung în “fruntea trebii”.
“Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!”, răspunde bietul om, care într-un fel preferă spânzurătoarea în locul unei astfel de vieţi.
“Ca să nu-l scoată curat nebun pe leneşul care preferă să fie spânzurat decât să-şi dea silinţa să moaie posmagii, comentatorii l-au declarat sublim. În realitate povestea lui Creangă e o anecdotă fără alt merit decât acela de a fi pus în circulaţie o expresie : Muieţi-s posmagii?”3, dar bietul om nu este nici nebun nici leneş, el nu este decât bolnav.
“Valeriu Cristea a scos la iveală cruzimea lui Creangă, în câteva articole şi într-un Dicţionar al personajelor care este, probabil, cea mai minuţioasă descriere a operei”4.
“În poveste totul e simbolic şi universal“5 , iar în cele din urmă bietul om este părăsit şi de cucoana aşa zisă “binevoitoare” să-l ajute, iar sătenii îl duc la locul stabilit cu multă vreme înainte, căci aşa zisului “proces” ce avusese loc în stradă, la care luase parte cucoana i se ştia dinainte verdictul că omul va sfârşi condamnat la spânzurătoare, căci acesta era prea inert ca să se mai apere şi bietul om poate recepta osânda sătenilor şi ca o scăpare mai rapidă de suferinţe.
Acest gest din final poate fi interpretat de către unii ca o învăţare de minte şi totodată ca o ameninţare pentru leneşii care vor mai “pofti” de-acum încolo în satul acela “dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua”, iar de către alţii ca o crimă abominabilă realizată de către nişte săteni împotriva unui om atât de bolnav încât nu putea nici măcar să mai înghită mâncare singur. “Limba lui Creangă este a monologistului şi a eroilor. Naraţiunea are două realităţi concentrice : întâi pe a povestitorului care stârneşte mulţumirea prin chiar ivirea lui pe scenă, apoi pe aceea a eroilor imitaţi de el. Aceste două realităţi sunt indisolubile. O poveste nespusă de cineva este un scenariu de commedia dell’arte nejucat. Eminescu scrie poveşti fără observarea limbajului, acelea sunt numai poeme fantastice”.6
Morala, care reiese din Povestea unui om leneş, a lui Ion Creangă, este anulată o dată cu descoperirea cauzei aşa zisei “lenevii”, ca fiind boala numită miastenia gravis. Până şi titlul poate fi receptat mai degrabă ca Povestea unui om bolnav, condamnat la moarte de nişte minţi neştiutoare, care s-au transformat în făcătoare de dreptate, care la rândul lor ar trebui pedepsite, iar morala ar putea fi Povestea unor proşti, care au condamnat la moarte un om bolnav.
Note bibliografice:
|
