ROLUL MOTIVAŢIEI ÎN REUŞITA ÎNVĂŢĂRII LIMBILOR STRĂINE

Prof. înv. preşcolar Dan Florina

Grădiniţa cu program prelungit nr. 19, Braşov

           Studiul limbilor străine, însuşirea şi cunoaşterea lor se dovedesc a fi astăzi mult mai necesare decât în trecut. Legarea tot mai strânsă a şcolii de viaţă face ca şi sarcinile instructiv-educative să fie mai mari în acest sens. De aceea cunoaşterea cât mai amplă a factorilor ce stau la baza reuşitei învăţării unei limbi străine se impune cu necesitate pentru profesori.

În rândul factorilor psihologici determinanţi în reuşita învăţării unei limbi străine, un loc însemnat îl ocupă motivaţia. Învăţarea limbilor străine are la baza multiple motivaţii ce pot îmbraca o formă sau alta. Putem astfel vorbii despre:

·      Motivaţia integrativă/ Motivaţia instrumentală[1]:

Metodica învăţării limbilor străine a introdus două noi concepte în tipologia motivaţiei: motivaţia integrativă şi motivaţia instrumentală.

Motivaţia integrativă implică dorinţa subiectului de a se identifica şi integra în cultura limbii străine “ţintă” ce urmează a fi învăţată. În acest caz, subiecţii pot fi atraşi de însăşi această cultură şi dorinţa de a se integra ei echivalează tocmai motivaţiei integrative.

Motivaţia instrumentală pesupune dorinţa subiectului de a învăţa o limbă, în vederea atingerii unor scopuri precum: a fi promovat/ a obţine o slujbă/ poziţie/ statut mai bun, pentru a obţine o bursă, etc. În acest caz, motivaţia joacă rolul unui “instrument” în atingerea scopului propus şi ajută în acelaşi timp la realizarea acestuia.

·      Motivaţia pozitivă/ motivaţia negativă:

Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări premiale, precum: lauda, încurajarea, recompensa, etc şi se soldează cu efecte benefice asupra activitaţii (cum ar fi: angajarea subiectului în activitate) sau asupra relaţiilor interpersonale (spre exemplu, preferinţa interpersonală).

Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi, precum ameninţarea, blamarea, pedeapsa, etc şi se asociază cu efecte de inhibiţie, abţinere, evitare sau refuz.

·      Motivaţia extrinsecă/ motivaţia intrinsecă:

Motivaţia extrinsecă este generată din exterior, de o altă persoană, nu izvorăşte din specificul activităţii şi nu este foarte productivă.

Motivaţia intrinsecă constă în faptul că îşi găseşte satisfacţia prin ea însăşi (este autostimulată). Este extrem de importantă în îmvăţarea şcolară şi, deşi apare tardiv (spre sfârşitul ciclului al doilea sau chiar la liceu), are forţă propulsatoare şi energizantă mare, contribuind la fixarea ei în interese şi pasiuni.

Vorbind despre motivaţia şcolară, Andrei Cosmovici afirmă că “motivele care-l fac pe copil să vină la şcoală, să asculte de profesori şi să înveţe, pot fi împărţite în două mari grupe:

a) motivaţia extrinsecă, atunci când elevul se încadrează în disciplina şcolară, fără un interes direct pentru ceea ce se predă, ci pentru a primi, direct sau indirect anumite recompense, îndeosebi morale;

b) motivaţia intrinsecă, în cazul când învăţarea, dobândirea de cunoştinţe interesează în mod direct pe şcolar.”[2]

·      Motivaţia cognivă şi motivaţia afectivă: indică marile procese psihice subadiacente. Astfel:

Motivaţia cognitivă se bazează pe curiozitate, nevoie de nou, schimbare, complexitate, explorare, venind din structura cognitivă umană şi stimulând din aproape-n aproape activitatea intelectuală.

Motivaţia afectivă se bazează pe nevoia de aprobare, stimă, afiliere, dragoste, preţuire, tipice afectivităţii.

          Rolul motivaţiei în învăţarea şcolară este foarte complex. El rezultă însă în bună măsură din enumerarea funcţiilor motivelor învăţării, subliniate de mai multe dintre studiile care abordează această problemă:

1.      ca şi condiţii interne ale personalităţii elevilor, motivele orientează, susţin şi determină eforturile depuse de ei in învăţare, în vederea realizării unor scopuri proprii sau fixate de alţii. Orice activitate de învăţare, pentru a fi realizată, presupune unele condiţii stimulatorii interne şi externe.

2.      motivele, în conexiune cu aspectul informativ al recompensei învăţării (interne sau externe activităţii), definesc consecinţele care satisfac sau nu efortul orientat spre un scop. (de exemplu, la început copilul învaţă din simplă curiozitate; această activitate îi dă însă satisfacţii, şi ca urmare, el se va orienta spre noi scopuri, care-l vor conduce spre noi satisfacţii).

3.      dat fiind faptul că motivele învăţării depind de nivelul reflectării subiective şi de condiţiile vieţii sociale, sunt rezultatul acestora, ele dau sens şi valoare activităţii desfăşurate de elevi ce trebuie să corespundă exigenţelor societăţii în care ei trăiesc.

4.      în acelaşi timp, pentru că activitatea de bază a şcolarilor este învăţătura, motivele ei constituie sursă de energie pentru întreaga lor activitate psihică, a cărei funcţionalitate, apoi, se răsfrânge asupra randamentului învăţării, care poate conduce pe elevi la un veritabil succes; motivaţia asigură maximum de activitate mentală, constituind cea mai înalt cale a studiului.

Considerăm că aceste câteva funcţii ale motivaţiei învăţării prezentate mai sus sunt esenţiale pentru a demonstra necesitatea ei ca şi condiţie a formării unei atitudini active la elevi în procesul de asimilare a cunoştiinţelor, a unei învăţări eficiente. Ca urmare, profesorul îndeplinindu-şi sarcinile sale instructive şi educative în şcoală, va urmări în ce măsură învăţarea elevilor săi este motivată, care sunt motivele ce le susţin această activitate, care este gradul conştientizării şi eficienţei lor de la un elev la altul.

Într-o încercare de sinteză a tutoror informaţiilor prezentate anterior, în vederea evidenţierii rolului motivaţiei în reuşita învăţării limbilor străine în şcoală, putem afirma următoarele:

Ø            motivaţia constituie o importantă componentă psihologocă ce afectează învăţarea şi performanţele ei în cel puţin patru direcţii:

ü        motivaţia stimulează, susţine şi creşte energia subiectului, cât şi nivelul activizării acestuia (Pintrich, Marx & Boyle, 1993);

ü        motivaţia mobilizează şi direcţionează subiectul spre atingerea anumitor scopuri prestabilite (Eccles & Wigfield, 1985);

ü        motivaţia promovează/ determină iniţiativa subiectului în diverse activităţi, cât şi persistenţa în acestea (Stipek, 1998);

ü        motivaţia afectează/ influenţează strategiile de învăţare şi procesele cognitive ale subiectului (Dweck & Elliott, 1983).

Ø            motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca scop în sine, ci pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte; astfel, reuşita într-o activitate depinde în mare măsură de relaţia dintre :

ü        intensitatea motivaţiei şi complexitatea sarcinii;

ü        intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii (optimum motivaţional).

Ø            nivelul de aspiraţie joacă un rol important în motivarea elevilor la învăţătură; de asemenea, nivelul de expectanţă poate creşte sau scădea în funcţie de rezultatele anterioare obţinute;

Ø            utilizarea stimulilor poate avea efecte de întărire sau diminuare a motivaţiei;

Ø            competiţia, canalizată pozitiv constituie un factor motivaţional însemnat al învăţării.

BIBLIOGRAFIE

1.             Cosmovici, A & Iacob, L. Psihologie şcolară. Iaşi: Ed. Polirom, 1999.

2.             Cusen, M. Contribution to Language Learning. Curs tipărit la Tipografia Universităţii Transilvania., Braşov, 2000.

3.             De Cecco, J. & Crawford, R.W. The Psychology of Learning and Instruction. Englewool Cliffs: Prentice Hall Inc. 1974.

4.             Dumitru, Ghe. & Dumitru, C. Psihologia procesului de învăţământ. Bucureşti: E.D.P. 1997.

5.             Gagne, M. R. Condiţiile învăţării. Bucureşti: E.D.P. 1975.

6.             Jigău, M. Factorii reuşitei şcolare. Bucureşti: Ed. Grafoart. 1998.

7.             Roşca, A. Motivele acţiunilor umane. Cluj-Napoca: Ed. Institutului de Psihologie a Universităţii din Cluj.1993.