SOCIALIZAREA DIN PRIMII ANI DE VIAŢĂ

Prof. Antonie Carmen-Elena

Colegiul Naţional Pedagogic „Ştefan cel Mare” Bacău

Rezumat

Socializarea primară este prima şi cea mai importantă etapă din devenirea unui individ, absenţa acesteia transformându-l într-o fiinţă în a cărei matrice nu s-au setat disponibilităţile de socializare, o fiinţă irecuperabilă pe plan social. Rolul familiei ca principal mediu de socializare a copilului este foarte important încă din etapele timpurii ale evoluţiei sale şi continuând până la sfârşitul adolescenţei, când intervine pregnant un alt tip de socializare, şi anume, cea secundară.

Pe măsura dezvoltării societăţii, a evoluţiei sale istorice, familia nu a mai putut satisface, cu mijloacele de care dispunea, cererea societăţii pentru o educaţie de calitate. Familia a fost nevoită să cedeze şi să transfere o parte din funcţiile sale şcolii, importanţa sa sub raport educativ pălind în favoarea acesteia din urmă, care va deveni principala instituţie socială de educaţie pentru mult timp. În acest context, şcoala deţine rol de factor reglator şi potenţator al atitudinilor cu rezonanţă socială, al efortului individului de a se integra social. Şcoala nu preia funcţiile familiei, dar le completează, le direcţionează şi le valorifică.

Cuvite cheie: familie, educaţie, socializare.

Procesul de continuă transformare a individului din fiinţă biologică într-un subiect al unei culturi specifice denota începutul socializării acestuia. La naştere, facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere copilului situaţii multiple de comunicare socială şi afectivă.

Prin socializare se transmit şi se structurează modalităţile de comunicare, modelele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate ca valori într-o anumită cultură, seturi instrumentale (modalităţi de cunoaştere, de învăţare etc.), posibilităţi de relaţionare interpersonale ca şi forme de comportament caracteristice vieţii de grup, modelarea motivaţional-afectivă a individului.

Mecanismele socializării sunt: adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale (preşcolar, şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea.

Începută în copilărie, socializarea se continuă într-o formă marcată până în stadiul de adult şi mai puţin după. Finalitatea sa este reprezentată de adaptarea şi integrarea în societate şi în lumea valorilor.

Reuşita sau nereuşita socializării prin intermediul grupului familial sunt condiţionate de: climatul afectiv, simetria familiei, modul de acceptare a părinţilor faţă de copil, numărul de copii din familie şi locul ce-l ocupă fiecare, modelul familial, educaţia părinţilor şi aspiraţiile acestora.

Când climatul afectiv este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacţie obţinut în relaţiile cu ceilalţi parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă importantă a maturizării intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emoţionale, tensiunea, violenţa, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburări de comportament, dar şi cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt condiţionate atât genetic, cât social.

În familie, relaţiile de rol ale părinţilor trebuie să fie simetrice şi complementare; ele sunt reglate de exigenţe socio-culturale de care nu se poate face abstracţie. Absenţa unuia dintre părinţi este nefavorabilă maturizării, fie datorită faptului că un singur părinte este nevoit să-şi asume sarcini cu valenţe contradictorii (afective şi autoritare), fie datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afecţiune excesivă, de exemplu).

Copilul unic are multe şanse să creeze o situaţie problematică deoarece el va focaliza afectivitatea adulţilor care vor avea tendinţa să-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează maturizarea afectivă, realismul în relaţiile interpersonale şi capacităţile adaptative.

De la începutul vieţii copilul este „prizonier” al unui anumit mediu cultural. Succesul sau eşecul său sunt, într-o oarecare măsură, predeterminate de ceea ce i se oferă de timpuriu.

Comportamentul autoritar (paternalist), exagerat permisiv (de tip matern) ca şi comportamentul indiferent constituie factori importanţi de predicţie a eşecului în dezvoltarea socială a copilului. Comportamentul responsiv caracterizează un regim educativ democratic superior celorlalte forme de exercitare a prestaţiei educative.

Educaţia este un proces care începe chiar când individul se desprinde biologic de mamă şi se încheie odată cu viaţa. În mediul familial copilul face primii paşi pe drumul integrării sale sociale. Familia, ca factor educaţional, acţionează în cea mai mare măsură în fazele de început ale ontogenezei, calitatea achiziţiilor psihocognitive, pshihoafective şi psihomotorii realizate în această perioadă, condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare.

În familie se realizează socializarea de bază - primară, aceasta fiind esenţială pentru integrarea socială a copiilor. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele şi valorile promovate la nivelul societal.

Există însă şi situaţii în care socializarea în familie se face în discordanţă cu normele şi valorile sociale generale.

Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învăţare deoarece familia este o mică societate, iar legătura de afecţiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte.

În şcoală, socializarea se realizează mai sistematic, orientată în funcţie de obiectivele educaţionale proiectate. Ea poate atenua deficienţe ale socializării în familie dar poate, de asemenea, să rămână ineficientă, datorită caracterului formal al cadrului depersonalizat.

Datorită faptului că în societate acţionează mai multe instanţe de socializare, este posibil ca sistemul valoric-normativ promovat de şcoală să nu coincidă cu acela din convingeri.

Bibliografie

Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iași, 1998;

Ionescu,I., Sociologia şcolii. Politici, practice şi actori ai educaţiei şcolare, Polirom, Iaşi, 1997;

Maria Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii, București, 1995.