STILUL DIDACTIC MODERN AL PROFESORULUI DE GEOGRAFIE

Prof. Dimitriu Alina,

Grup Şcolar Agricol Alexandria, jud. Teleorman

MOTTO: “Nimic nu este mai inechitabil decât tratamentul egal aplicat celor ce nu sunt egali” spunea Vaughn.

Profesorul de geografie, prin întreaga sa activitate, trebuie sã realizeze douã mari componente: pe de o parte informarea, transmiterea de cunostinte, iar pe de altã parte, formarea, respectiv asigurarea conditiilor optime pentru dezvoltarea armonioasã a personalitatii elevilor. Activitatea instructiv-educativã a profesorului de geografie nu se poate rezuma doar la simpla desfãsurare “functionãreasca” a unei “zile de muncã” pe baza unui orar scolar. Ea presupune formarea si orientarea unor colective de elevi, asigurarea tuturor conditiilor necesare formãrii si dezvoltãrii fiecãrui elev, în functie de posibilitatile sale si de cerintele sociale exprimate prin idealul educativ.

În privinta rezultatelor scolare este demonstrat deja, cã cea mai mare eficientã o are tratarea continuturilor într-o manierã realistã, corelarea cu viata realã, cu nevoile cognitive si afective pe care le impune societatea contemporanã. Un profesor modern nu înseamnã numai sau în primul rând un profesor care sã foloseascã cele mai performante computere, ci un profesor foarte bine informat, cu mintea flexibilã si deschisã la nou, un profesor care sã fie constient cã munca lui are misiunea sã pregãteascã elevii pentru viatã; elevii de astãzi vor trebui sã fie competitivi, sã obtinã succese în 2020, deci, profesorii lor (si implicit profesorul de geografie) trebuie sã întrevadã cãror provocãri vor fi supusi si sã-i doteze cu cele mai utile cunostinte, aptitudini si atitudini. Prin atitudinea si comportamentul sãu la clasã, profesorul de geografie trebuie sã confere credibilitate valorilor, continuturilor si principiilor pe care le predã, demonstrând cã ele nu sunt notiuni abstracte ci realitãti valabile în lumea realã, dincolo de zidurile scolii. Elevul trebuie sã fie partenerul profesorului în procesul de investigare a realitãtii si este evident deci, cã acest tandem nu poate functiona dacã metodele de predare folosite nu sunt acordate cu metodele de învãtare ale elevului. Astfel, profesorul trebuie sã îsi cunoascã foarte bine colectivul cu care lucrezã si pe fiecare elev în parte, pentru a stimula, respectiv pondera la fiecare, exact elementele care necesitã respectiva interventie, în mãsura adecvatã. Întelegându-si propriul stil de învãtare si predare, profesorul face primul pas spre realizarea faptului cã, nu toti elevii invatã ca el si cã unele probleme apar din cauza nepotrivirii stilului de predare cu stilul de învãtare al elevilor cãrora se adreseazã.

“Nimic nu este mai inechitabil decât tratamentul egal aplicat celor ce nu sunt egali” spunea Vaughn.

Astfel, nu existã un mod bun sau rãu de predare, ci un mod mai adecvat decât altul pentru anumite situatii concrete. De aceea existã o multitudine de metode moderne, care, îmbinate cu cele traditionale, vin în sprijinul profesorului de geografie, care trebuie sa fie o punte spre ceea ce va deveni elevul sãu. W. Shakespeare spunea: “ stim ce suntem, dar nu ce vom deveni”

Dintre numeroasele strategii moderne pe care profesorul de geografie le poate folosi în procesul instructiv-educativ, am ales sã prezint în continuare o strategie bazatã pe joc: “Turnirul întrebãrilor “.

Este un joc în care elevii sunt determinati sã formuleze cu plãcere întrebãri de diferite tipuri pornind de la un text stiintific, sã coopereze, dar si sã concureze. Este o metodã care se preteaza foarte bine la Geografia continentelor, clasele a VI-a si a VII-a.

Comunicarea sarcinii de lucru. Se formeazã grupuri de câte patru sau sase elevi care vor concura douã câte douã. Grupurile concurente primesc aceleasi materiale pentru documentare si aceeasi temã. Douã grupuri vor studia prima parte a lectiei, legatã de elementele fizico-geografice ale unei tãri, iar celelalte douã, partea a doua, legatã de Geografia populatiei si economicã. Se stabileste o perioada de timp pentru ca elevii sã citeascã textul, sã formuleze întrebãri si rãspunsuri pe baza acestuia. Aceste întrebãri vor fi adresate echipei concurente, care la rândul ei va adresa întrebãri.

Activitate în grupuri. Deoarece fiecare elev lucreazã cu o vitezã specificã, citirea textului si formularea întrebãrilor se face individual. Dacã elevii au neclaritãti, discutã problemele cu membrii grupului din care fac parte. Fiecare elev va citi întrebãrile formulate de cãtre colegi, pentru a se asigura cã stie sã rãspundã la ele.

Competitia între grupuri. Echipele concurente sunt asezate fatã în fatã. Fiecare membru al echipei numãrul unu adreseazã o întrebare membrului numãrul unu din echipa adversã. Echipa care formuleazã întrebãrile primeste un punct pentru fiecare întrebare corect formulatã. Dacã rãspunsul primit nu este corect, alt membru al echipei va formula un rãspuns, dar punctajul va fi de 0,5 puncte. Dacã echipa adversã rãspunde corect la toate întrebãrile primite, primeste un numãr egal de puncte cu echipa cealaltã. Dupã ce primele douã echipe au adresat câte unul sau douã seturi de întrebãri, ( în functie de resursele de timp), intrã în turnir celelalte echipe.

Când se organizeazã prima datã un astfel de turnir, permiteti elevilor sã formuleze orice tip de intrebãri, dar în lectiile urmãtoare, turnirul devine mai valoros dacã se specificã diferite cerinte în formularea întrebãrilor. Deoarece la unele întrebãri elevii gãsesc usor rãspunsurile în text, iar la altele au nevoie sã actualizeze cunostinte mai vechi ori sã facã conexiuni, interpretãri, analogii, la începutul activitãtii se specificã dacã au sau nu permisiunea de a formula întrebãri al cãror rãspuns nu existã în text. Dacã elevii adreseazã echipei adverse întrebãri dificile în afara textului, cu scopul de a o bloca, atunci se distruge plãcerea turnirului. Dacã formuleazã întrebãri strict legate de text, dar pe parcurs descoperã întrebãri la care nu cunosc rãspunsurile dar ar dori sã le afle, acestea sunt adresate profesorului dupã concurs.

În aceastã formã de organizare a turnirului, echipele studiazã numai o parte din lectie. Pentru ca toti elevii sã fie preocupati de continutul lectiei, profesorul le va cere sã-si noteze întrebãrile si rãspunsurile formulate din continutul nestudiat. Acest turnir este organizat în etapa de realizare a sensului unui continut necunoscut, însã se poate organiza, în aceeasi formã, pentru evaluarea cunostintelor anterioare ale elevilor dintr-o lectie sau mai multe.

Turnirul întrebãrilor are mai multe avantaje: incitã la analizã, la descoperirea aspectelor inedite, la competitie; fiecare elev citeste textul, produce întrebãri si rãspunde la întrebãri; elevii primesc sprijin din partea grupului în clarificarea aspectelor mai dificile; fiecare elev îsi asumã un anumit rol în cadrul grupului. Cu toate cã forma de organizare a activitãtii pare un joc, pentru a câstiga turnirul elevii sunt provocati sã investigheze cu atentie si cu plãcere continutul textului pentru a produce întrebãri multe, variate, corecte, interesante si dificile.

Aceastã strategie de dobândire si evaluare a cunostintelor elevilor deplaseazã centrarea activitãtii în lectie de la profesor spre elevul care învatã individual, dar si prin cooperare în cadrul grupului ori prin competitie cu alte grupuri. Existã si unele dezavantaje: nu se parcurge tot textul într-o lectie în acelasi mod, necesitã resurse mari de timp, unele aspecte ale continutului pot rãmâne neclarificate.

Atât aceastã metodã, cât si altele (Scaunul intervievatului, Copacul cu idei, Ciorchinele, Posterul, Eseul) pot fi adaptate în functie de nivelul clasei, al fiecãrui elev în parte, de climatul psiho-social din clasã, de particularitãtile vârstei.

În ceea ce priveste consolidarea si evaluarea cunostintelor noi ale elevilor, multi profesori sunt stresati pentru cã nu existã suficiente resurse de timp pentru a organiza astfel de momente în lectie. Reflectând asupra propriei noastre învãtãri realizatã pe parcursul scolarizãrii, ne vom aminti cã acele momente de la finalul lectiilor pãreau mai degrabã ca o suitã de întrebãri plictisitoare care nu provocau în nici un fel elevii spre o aprofundare a cunostintelor. Astfel, în consolidarea si evaluarea cunostintelor noi dobândite de elevi, ar trebui sã se tinã cont pe tot parcursul lectiei de modul cum elevii au rãspuns la întrebãri, cât au fost de entuziasti, curiosi, prietenosi, cât de dinamicã a fost clasa.

În privinta evaluãrii cunostintelor din lectiile anterioare, ca efort individual, cu sigurantã cã este mai usor sã corectezi acasã un teanc de lucrãri decât sã urmãresti dezvoltarea unor aptitudini într-o clasã de 20-30 de elevi. De aceea se impune corelarea tehnicilor clasice de predare-învãtare-evaluare cu cele moderne care stabilesc eficienta predãrii asupra aptitudinilor si atitudinii elevilor.

Pentru ca profesorul de geografie sã-si modernizeze stilul de predare în acord cu cerintele societãtii în care elevul sãu va trebui sã se integreze, profesorul trebuie sã se autoevalueze permanent, analizand dacã:

· Îi trateazã pe toti elevii ca pe individualitati;

· Se uitã in ochii lor si îi atinge pentru a se asigura de atentia si interesul sãu;

· Îsi cere scuze cand face greseli;

· Le permite elevilor sã ia decizii importante în cadrul activitãtii comune;

· Îi încurajeazã pe elevi sã se asculte între ei;

· Zâmbeste în timpul lectiilor;

· Se teme de confuzie si zgomot chiar când el este cauzat de lucrul intens si eficient al elevilor;

· Îi încurajeazã pe elevi pentru rezultatele obtinute.

Bibliografie:

1. Maria Eliza Dulamã, Practica pedagogicã - teorie si metodologie, 2005, Ed. Clusium, Cluj-Napoca

2. Maria Eliza Dulamã, Modele, strategii si tehnici didactice activizante, cu aplicatii în geografie, 2002, Ed. Clusium, Cluj-Napoca

3. Liliana Stan, Valerian Dragu, Eugenia Steva, Doru Valentin Vlasov, Elemente de didactica geografiei, 2003, Ed. Polirom, Iasi