STILURI EDUCATIVE FAMILIALE ŞI REUŞITA ŞCOLARĂ

Prof.  Perţa  Elena

Şcoala Gimnazială Păstrăveni - Neamţ

               Ca şi în cazul dezvoltării cognitive, numeroase anchete indică o dependenţă a reuşitei  şcolare de un stil parental  caracterizat printr-o combinaţie nuanţată şi flexibilă între afecţiune şi susţinere parentală (încurajări, sfaturi, recompense) a activităţii şcolare a copilului, pe de o parte, control al acestei activităţi şi exigenţă în evaluarea ei, pe de altă parte. De altfel, legătura între dezvoltarea cognitivă şi reuşita şcolară este unanim recunoscută.

              Noţiunea de „control” nu se află în raport de contradicţie cu cea de „autonomie”. Performanţa şcolară pare a fi legată de un control parental uneori omniprezent  şi  hiperautoritar corelat cu autonomia instrumentală şi funcţională a copilului. „Jocul” fin între  control  şi autonomie este surprins de Rollins şi Thomas¹ în conceptul  inductive control:  părinţii utilizează diferite metode de persuadare (explicaţii, informaţii în legătură cu efectele unei acţiuni, etc.), evitând constrângerea explicită, astfel încât copiii au sentimentul de a fi optat ei înşişi pentru comportamentul dorit de adulţi. După ce trec în revistă un număr apreciabil de lucrări, cei doi autori concluzionează că acest tip de control (inductiv), dublat de însuşirea normei de internalitate, de o competenţă instrumentală şi de conformitatea cu standardele parentale, conduce la un comportament socialmente competent (socially competent behavior) al copilului, incluzând aici un comportament şcolar caracteristic situaţiei de succes. Clark asociază reuşita şcolară cu stilul „autorizat”  descris de  D. Baumrind, cu alte cuvinte, cu atitudinea încurajatoare a părinţilor, dublată de formularea unor norme clare şi ferme de conduită în interiorul şi în afara familiei, de supravegherea strictă a orarului zilnic şi a contractelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinţi şi copii.

             O condiţie importantă a reuşitei şcolare este afecţiunea maternă. Absenţa ei şi, cu atât mai mult, respingerea maternă influenţează negativ atât reuşita imediată, cât şi rezultatele pe termen lung. Relaţia afecţiune- reuşită nu este, însă, mecanică. Afecţiunea  maternă pare să conducă mai degrabă la insucces, atunci când este dublată de permisivitate în domeniul  activităţii şcolare: mamele copiilor performeri sunt mai autoritare şi impun mai multe restricţii decât cele ale copiilor care eşuează şi care le descriu ca permisive, credule, apropiate şi aprobatoare.[1] Dependenţa performanţei de afecţiunea maternă pare a fi diferenţiată în funcţie  de sexul copilului: dacă în cazul băieţilor ea este clară, fetele care primesc din partea mamelor cea mai mare afecţiune şi cel mai mare ajutor obţin rezultate şcolare mai slabe. O analiză în termenii mobilizării materne (şi nu pur şi simplu ai afecţiunii) care stimulează mobilizarea copilului (fetei) pentru reuşită pare mai pertinentă.

     Dacă  autoritatea parentală pare indispensabilă unei şcolarităţi reuşite, se pune, în continuare problema modului  în care ea este exercitată: apelând la tehnici de impunere a puterii, la sancţiuni care pot merge de la pedepse uşoare la maltratare, sau, dimpotrivă, la tehnici cu bază afectivă şi la legitimarea ei (autorităţii)  prin explicaţii şi dialog.

Stilul educativ al familiei nu influenţează prin el însuşi  reuşita. Aceasta din urmă este produsul unui complex de factori, între care raportul dintre stilul familiei şi stilul şcolii (cadrului didactic). Bernstein¹  insistă asupra acestui subiect, atunci când analizează raportul dintre codurile familiale şi codurile şcolare, şi nu este singurul care o face. Dacă este adevărat că, indiferent de stilul cadrului didactic, copiii proveniţi din familii cu un stil „coeziv”  similar celui „autorizat” al lui Baumrind, obţin rezultatele cele mai bune, la fel de adevărat este că, pentru orice copil, cu cât este mai mare distanţa dintre stilul şcolii şi stilul familiei, cu atât notele şcolare sunt mai mici. Atitudinile şi performanţele şcolare depind în acelaşi timp de structurile familiale şi de cele şcolare: dacă definim ca „democratice”  structurile care permit copiluli un grad înalt de participare la luarea deciziilor, este incontestabil că modelele familiale şi şcolare democratice măresc gradul de autonomie de care dau dovadă adolescenţii, corelându-se cu atitudini pozitive faţă de şcoală şi cu un traseu şcolar  mai lung. Totuşi (contrar opiniilor lui Bernstein) structurile şcolare democratice par să aibă efecte mai mari asupra copiilor proveniţi din familii cu un stil mai puţin participativ.

         „Dacă familia şi şcoala pot fi considerate ca reţele de interdependenţă structurate în forme de relaţii sociale specifice, atunci eşecul şi reuşita şcolare pot fi înţelese ca rezultate ale unei contradicţii mai mici sau mai mari, ale unui grad mai mic sau mai mare de disonanţă sau de consonanţă a formelor de relaţii sociale ce caracterizează cele două reţele de interdependenţă.

     Ceeea ce se poate afirma cu certitudine este că mediul familial are o importanţă considerabilă în dezvoltatrea copilului şi în reuşita sa şcolară.

Evaluând mediul familial prin caracteristici  culturale şi sociale (Q.I. al mamei, trăsăturile de personalitate ale acesteia, adaptarea sa socială şi familială, atitudinile sale educative) şi prin stilul educativ (caracteristici  ale interacţiunilor educative mamă-copil) Pourtois²  afirmă că familia (mama, de fapt) este responsabilă direct de 70,63% din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13,63% din variaţia achiziţiilor şcolare; impactul asupra performanţelor şcolare este , însă, în realitate, mult mai mare, întrucât el se exercită şi indirect.[2]