STRATEGII MODERNE DE ABORDARE ÎN EDUCAŢIE

Profesor învăţământ preşcolar Negrea Cristina

Grădiniţa cu Program Prelungit “Constantin Brâncuşi” Tg-Jiu

Funcţia principală a ciclului primar este aceea instrumentală de a forma elevilor capacităţi intelectuale, de “a-l învăţa să înveţe”. Se impune deci reconsiderarea dimensiunii valorice a cuplului operaţional “informativ-formativ” şi implicit reconsiderarea întregului proces de proiectare a activităţilor didactice.

Operaţionalizarea obiectivelor trebuie realizată astfel încât obiectivele operaţionale concrete să fie dublate de obiective ce vizează modificări comportamentale sub aspect psihologic, dezvoltarea unor capacităţi ale gândirii, a capacităţii intelectuale (specifice etapei de vârstă a elevilor ciclului primar), fapt deosebit de important şi greu de recuperat în treptele superioare de învăţământ.

Pentru aceasta, este nevoie de o foarte bună cunoaştere a particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor, realizată în mod ştiinţific, prin fişa de observaţie, ce au ca finalitate caracterizarea psihopedagogică[1].

În activitatea de analiză a resurselor – condiţia esenţială pentru o proiectare eficientă a lecţiei – selectarea conţinuturilor trebuie privită într-o nouă perspectivă. În viziunea reformei, manualul şcolar va trebui să devină un auxiliar, să nu mai aibă un caracter rigid d obligativitate. Se vor folosi cu precădere  metode moderne, activ-participative cu un pronunţat caracter formativ, dar nu se va renunţa nici la metodele tradiţionale, schimbându-se, însă, accentul pe funcţia formativă.

Se mai impun considerări în legătură cu:

- relaţia învăţător-elev, care trebuie să devină cu adevărat de cooperare;

- gradul de activizare al elevilor să se aprecieze în funcţie de timpul ce revine activităţii directe a acestora şi nu după numărul de răspunsuri;

-        tratarea diferenţiată a elevilor să devină o preocupare permanentă;

- evaluarea trebuie să devină parte integrantă în procesul de predare-învăţare.

Ca să răspundă unor cerinţe imperioase ale dezvoltării societăţii contemporane, şcoala românească are menirea de a face educaţie ştiinţifică elevilor, să formeze la aceştia capacităţi cognitive, priceperi, deprinderi de cunoaştere, de cercetare şi investigaţie, lucru ce pune în evidenţă posibilitatea transformării elevului în practicant activ la propria formare. Formarea concepţiei ştiinţifice despre natură nu se realizează de la sine, în mod spontan. Simpla prezentare a faptelor nu este suficientă. Învăţătorul orientează gândirea elevilor spre a înţelege semnificaţia întâmplărilor, direcţia lor de mişcare. Cunoaşterea adevărului nu poate să aibă loc decât dacă elevul şi-a format capacitatea de a interpreta corect fenomenele naturii, societăţii şi realităţii din jur.

Pornind de la ipoteza că experienţa de viaţă a copilului, îmbogăţită de la cea mai fragedă vârstă, contribuie la dezvoltarea lui psihică în mod armonios, îi permite găsirea unor soluţii de orientare, de adaptare rapidă la transformările din mediul social, este necesar să se studieze condiţiile şi mijloacele care duc la însuşirea corectă a unor noţiuni ştiinţifice. Dimensiunea formală a relaţiilor educaţionale prevalează şi subordonează dimensiunea informală. Practicile educaţionale sunt puternic divizate, conţinuturile sunt riguros instituţionalizate în planuri şi programe[2].

Dacă se vor pune în faţa elevilor probleme, dacă vor fi solicitaţi să găsească mijloace de a le rezolva, dacă le vom conduce cu tact gândirea spre a elimina succesiv erorile şi a ajunge la adevăr, valoarea operaţională a cunoştinţelor dobândite va fi mai mare. Experienţa didactică dovedeşte că uitarea termenilor ştiinţifici, denaturarea lor şi confuziile frânează şi gândirea independentă, dându-i un conţinut vag şi confuz. Acestea îngreunează şi înţelegerea textelor cu conţinut ştiinţific, coboară nivelul înţelegerii sau o face imposibilă. De aceea, nu trebuie să rămână pasivi faţă de lipsurile care se strecoară într-un fel sau altul în însuşirea noţiunilor cu conţinut ştiinţific, deoarece acestea influenţează negativ şi gândirea şi acţiunea elevilor[3].

Toate aceste aspecte m-au pus în situaţia ca, de-a lungul mai multor ani de experienţă didactică să reflectez cu toată atenţia asupra metodologiei formării noţiunilor ştiinţifice în domeniul predării-învăţării cunoştinţelor despre mediul înconjurător, la nivelul de înţelegere al şcolarului din învăţământul primar.

Bibliografie:

1. Alecu, S. – „Metodologia cercetării educaţionale”, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi – 2005;

2. Barna, A. - „Îndrumar metodic pentru practica pedagogică”, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi – 2004;

3. Nicola, I. – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică   Bucureşti – 1996;

4. Oprea C.L .- Strategii didactice interactive,  Editura Didactiă și Pedagogică, București,

mereu sănătoşi. – Bucureşti, 1994.