BOGĂŢIA NOASTRĂ CEA NEPREŢUITĂ

TRADIŢIILE ŞI OBICEIURILE

                                                                            Prof. Dobrea Monica

                                                                            Şcoala Gimnazială ”Înv. N. Pâslaru” Caşin, jud. Bacău

Motto: ,,...datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.”

                                                                           ALEXANDRU  VLAHUŢĂ

         În ansamblul culturii populare tradiţionale, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile cu semenii lui şi cu întruchipările mitologice erau, în trecut, întreţinute de obiceiuri.

         În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. Ele sunt adevărate sărbători populare bogate în cântece, dansuri, poezie şi acte mimice şi dramatice. La aceste sărbători contribuie toate domeniile folclorului şi chiar unele domenii ale artelor populare plastice, de pildă costumul şi diferitele obiecte de recuzită.

         Limba românească cunoaşte două cuvinte care denumesc acelaşi lucru: obicei şi datină, cuvinte pe care „Dicţionarul limbii române contemporane” le consideră sinonime. În limba literară li se adaugă şi termenii de ceremonie şi rit. Însă există o „uşoară nuanţă” care le diferenţiază.

        Datina – este termenul general popular pentru tot ce se practică după anumite reguli de demult.

        Obiceiul – cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată calendaristică.

        În comunităţile tradiţionale, obiceiul era o manifestare folclorică îndătinată pe care o colectivitate dată o repetă cu regularitate cu acelaşi prilej, socotind-o justă şi obligatorie.

        Obiceiurile populare sunt, în mare parte, transmise prin tradiţie.

        Obiceiul are un caracter colectiv şi general. Originea unora dintre obiceiurile noastre poate fi dedusă din practici apărute în procesul muncii. Originea altora poate fi pusă în legătură cu rituri bazate pe credinţe şi mituri străvechi. Altele, care au ajuns până în zilele noastre, sunt sub formă de joc, de petrecere şi s-au putut naşte ca atare chiar pe teritoriul nostru. Biserica a introdus şi ea o serie de obiceiuri şi a contribuit la schimbarea sensului şi a formelor obiceiurilor mai vechi.

        Folcloristica a grupat obiceiurile calendaristice în patru cicluri care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară, de vară, de toamnă şi de iarnă.

        Dintre obiceiurile de iarnă, acelea care fac parte din ciclul Anului Nou, sunt deosebit de ample şi pline de semnificaţie pentru cultura noastră populară.

        Repertoriul obiceiurilor de Anul Nou cuprinde, în forma lui tradiţională: colinde de copii şi colinde de ceată, cântecele de stea, colindele religioase, urături de belşug şi recoltă bogată ca „Pluguşorul” şi cu „Buhaiul”, urarea cu sorcova, „Zorile” sau zăuritul, „Vasilca”, jocurile cu măşti: „Cerbul”, „Capra”, dansurile: „Căiuţii”, „Căluşerii”, teatrul popular cu tematică haiducească- „Jienii”. Aceste obiceiuri sunt variate la nivel naţional.

         În zona etnografică a Trotuşului, când iarna s-a aşternut peste munţii îmbrăcaţi în verdele pădurilor de conifere, liniştea cuprinde satele care parcă aşteaptă să se reverse tumultul sărbătorilor de iarnă. În fiecare sat, cetele de flăcăi, de oameni însuraţi şi de copii îşi pregătesc din vreme costumele, învaţă colindele, pluguşorul şi textele jocurilor cu măşti. Până târziu se aud ropotele tobelor, fluierăturile stridente ale ţicnalelor şi cântecul sprinten al fluierului, se fac repetiţii, se probează costumele şi măştile, se repetă jocurile.

        Cu o săptâmână înaintea schimbării anului se sărbătoreşte Crăciunul. Fiecare gospodar taie porcul şi pregăteşte fel de fel de mâncăruri tradiţionale. Mesele sunt încărcate de bucate – semn al belşugului şi îndestulării. În această atmosferă, sărbătorile de iarnă ţineau de la Crăciun până la Bobotează.

         În seara ajunului de Crăciun, pe sub ferestrele caselor, grupuri de colindători mari şi mici cântă colinde dintre cele mai vechi şi mai frumoase.

         În vremurile îndepărtate, colindele de Crăciun aveau un caracter laic. Apariţia creştinismului a adus schimbări în conţinutul acestora. Exemplific un început dintr-un vechi colind, cules din Caşin: „La puţul cu zalele / Răsărit-a soarele / Şi nu-i soare răsărit / Ci-i Gheorghiţă împodobit / Cu mărgele de argint / Cu ţurţuri până în pământ”.

         Ca în toate satele româneşti, în ultima zi a anului se umblă cu pluguşorul, iar în dimineaţa Anului Nou cu semănatul, străvechi obicei agrar care la români se leagă de începutul unei noi perioade de vegetaţie.

          Cel mai mare spectacol popular, la care luau parte toate generaţiile satului, începea în ajunul Anului Nou. De dimineaţă porneau copiii cu pluguşorul, mai târziu plecau cei mai mari cu buhaiul şi gârbacele. În satele de pe valea Tazlăului se colinda cu plugul. Câţiva bărbaţi în vârstă înjugau boii la un plug adevărat, împodobit de un brăduţ şi cu batiste înflorate, porneau pe la casele gospodarilor, unde trăgeau câte o brazdă şi urau belşug şi sănătate. Textul pluguşorului conţine o descriere a tuturor muncilor agricole practicate la cultivarea grâului: alegerea locului de arat, semănatul, seceratul, treieratul şi făcutul colacilor.

          Dar cele mai spectaculoase obiceiuri de Anul Nou au rămas jocurile cu măşti, puternic diferenţiate de la o microzonă la alta şi cu un profund specific local. Cel mai interesant şi plin de inedit este jocul ursului. Originea acestui obicei trebuie căutată în evul mediu târziu, sau poate mai demult. Până la jumătatea secolului trecut, ţiganii ursari colindau satele cu urşi care-i călcau pe cei care sufereau de „şale”. Jocul urşilor din Dărmăneşti, Asău, Dofteana şi din satele din jur a evoluat de la un simplu obicei la un adevărat spectacol de mari proporţii şi cu largă rezonanţă. În ropotele asurzitoare ale tobelor, mai mulţi urşi, ţinuţi de lanţuri de către ursari, joacă într-un ritm frenetic. De menţionat este faptul că masca-costum de urs se compune dintr-o blană întreagă de urs, împodobită cu curele şi canafi.

          Un bogat folclor local, cântat sau vorbit, a apărut în zonă ca urmare a practicării jocului ursului. Povestioarele exprimate în versuri populare diferite de la un sat la altul, varietatea lor fiind mărturia bogăţiei creaţiei populare locale.

           Jocul cu măşti capra cunoaşte o largă răspândire în zonă, fiind cunoscute mai multe variante ale acestuia. Dintre acestea menţionăm „capra în picioare” de la Berzunţi, o parodie după nunta ţărănească. Alaiul se compune din mai multe personaje, dintre care atrag atenţia în mod deosebit „badaranii” conduşi de „caraulea” care, pe lângă clopote şi tălănci uriaşe, poartă pe cap măşti lucrate cu multă pricepere şi gust artistic. În satele Albele şi Poiana, comuna Bârsăneşti, alaiul caprei ajunge până la 30 de personaje. Fiind tot o parodie după nunta ţărănească, alaiul se compune din „frumoşi” (mireasa, capra, căpitanul, arnăutul, doctorul) şi „urâţi”, care poartă pe cap măşti zoomorfe. La Oituz, alaiul caprei este compus din 40-50 de mascaţi şi are în frunte un flăcău care mânuieşte capra.

          În câteva sate din zonă a pătruns şi obiceiul denumit cerbul, fiind o variantă a caprei.

          În Dărmăneşti şi Solonţ, dar şi în satele limitrofe se întâlneşte un obicei numit încontrarea irozilor, la care iau parte flăcăi îmbrăcaţi în costume femeieşti. Chiar dacă este de inspiraţie biblică, obiceiul irozilor nu cuprinde numic religios. Acest obicei ne oferă, ca toate celelalte anterior prezentate, un inegalabil spectacol de sunet, mişcare ritmică şi culoare.

         Căiuţii reprezintă un obicei care se practică în satele din partea de sud-est a zonei Trotuşului.

         În afara diverselor variante ale jocului cu măşti, în zona etnografică a Trotuşului sunt cunoscute manifestări ale teatrului popular. De un real succes se bucură teatrul folcloric cu tematică haiducească. Aceste formaţii sunt cunoscute sub numele de „jieni” (în Gura Văii, Agăş, Palanca) şi de „banda lui Bujor” (pe valea Asăului şi în alte sate de munte).

         „Banda lui Bujor” are temă haiducească inspirată din lupta căpitanului de haiduci, Bujor, împotriva boierilor şi turcilor, pe valea Trotuşului, la începutul secolului al XIX-lea. Personajele sunt: anul nou, anul vechi, haiducul Bujor, haiducii Codreanu, Pandel, Mărior, un haiduc rătăcit, mama lui Bujor, doi turci, un grec, căpitanul poterei şi un vânător.

          Obieciurile populare transmise din generaţie în generaţie sunt, după cum am mai arătat, fapte culturale complexe, menite, înainte de toate, să organizeze  viaţa oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume. Ele merită atenţia omului contemporan pentru că ele trebuie cunoscute şi valorificate. Cunoaşterea lor trebuie făcută în profunzime pentru ca valorizarea să nu rămână numai la nivelul spectaculosului şi al pitorescului, ci să scoată în evidenţă cât mai multe valenţe adânc umane pe care manifestările tradiţionale le încifrează.

           Bibliografie:

1. Dorinel Ichim, „Zona etnografică Trotuş”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983;
2. Tudor Pamfile, „Sărbătorile de iarnă”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997;
3. Mihai Pop, „Obiceiuri tradiţionale româneşti”, Editura Univers, Bucureşti, 1999.