A FI SAU A NU FI . . . RECUNOSCUT LIDER

Prof. Bentz Teodora

Col. Nat. “Al. I. Cuza “, Focşani

Conflictul este un ingredient cotidian al experienţei noastre de viaţă, traducându-se într-o definiţie accesibilă la orice nivel de înţelegere: un proces care începe când o parte percepe că cealaltă parte a fost frustrată în raport cu ea, ambele părţi intuiesc neclarităţile, divergenţele, dar nu pot sau nu doresc să aplice rezolvările pe care le au în câmpul comunicării proprii.

Această lucrare îşi propune să prezinte gestionarea de către profesor a unui conflict frecvent întâlnit în spaţiul clasei, care aduce în prim-plan confruntarea dintre doi elevi, îndreptăţiţi, în viziunea lor, să fie aleşi şi recunoscuţi ca lider al unui grup. Să presupunem că acest conflict a devenit foarte intens (ceea ce, în termeni de specialitate, se numeşte escaladarea conflictului) şi toate bunele intenţii ale partenerilor de comunicare au ars ca un foc. Profesorul-diriginte trebuie să intervină în aceste condiţii şi, controlând conflictul, să găsească soluţii nu numai pentru a-l aplana, dar şi pentru a îmbunătăţi simţitor implicarea colectivului clasei, motivaţia pentru învăţare şi, în ultimă instanţă, eficienţa învăţării şi activităţii propriu-zise.

Primul pas constă în identificarea problemei. Bineînţeles că există determinări anterioare: existenţa comportamentului conflictual, stilurile cognitive ale celor doi elevi, stările afective (stresul, tensiunea, ostilitatea, anxietatea) ş.a. Profesorul analizează aceste date şi stabileşte cauzele. De cele mai multe ori este vorba de diferenţe de opinie, de valori, neînţelegerea intenţiilor, obiectivelor sau scopului, prejudicii personale, stilul personal şi, de ce nu, înfăţişarea fizică sau atractivitatea unei persoane şi favorurile oferite ei de către ceilalţi membri ai grupului datorită acestor calităţi. Se fixează apoi tipul de conflict: conflict-scop (care apare atunci când o persoană doreşte rezultate diferite faţă de alta) conflictul cognitiv (bazat pe contrazicerea unor idei sau opinii), conflict afectiv (ce apare din cauza incompatibilităţii dintre emoţiile sau sentimentele a două persoane) sau conflict comportamental (săvârşirea unor fapte de neacceptat în viziunea partenerului de conflict).

În urma acestei analize, profesorul anunţă concluziile şi îi aşază faţă în faţă pe cei doi aşa-zişi lideri. Confruntarea va determina reacţii imprevizibile ale celor doi elevi: de la frustrare, conceptualizare, compensare etc. până la conversie, raţionalizare sau autoironie. De exemplu, unul dintre elevi va transfera inconştient emoţiile înăbuşite spre o altă persoană, alta decât cea care reprezentase obiectul conflictului. Celălalt pretendent la titlul de lider va masca, de asemenea, în faţa profesorului existenţa unui conflict prin atitudine negativistă: Eu nu am nimic de împărţit cu . . . X! Apoi va atribui celorlalţi responsabilitatea conflictului, nerecunoscându-şi comportamentele proprii care au generat o anumită proporţie din acest conflict! Astfel, în proiecţie, elevul nu va realiza că anumite dorinţe îi sunt proprii şi le va atribui partenerului de conflict: Te detest va deveni, astfel, mă deteşti.

După cum lesne se poate observa, aceste reacţii pot denatura turnura didactică pe care dorim să o imprimăm conflictului. Apariţia lor se produce sub forma unor bariere de care cadrul didactic trebuie să ţină seamă în construirea strategiilor de promovare, implementare, rezolvare şi evidenţiere a achiziţiilor obţinute prin conflict. Iată de ce propunem folosirea unor exerciţii bazate pe jocuri de rol în care, în cazul apariţiei unor conflicte, elevii trebuie să specifice dacă unul (sau altele) dintre aceste răspunsuri la frustrare apare la vreunul dintre ei. După ce acest lucru s-a întâmplat, prin dezbatere de grup (care va conţine şi discutarea modalităţilor prin care fiecare din ceilalţi elevi din grup a înţeles să răspundă unei astfel de reacţii) vor fi identificate cote de diminuare a impactului apariţiei acestora atât asupra persoanelor care le manifestă, cât şi asupra grupului.

Mergând mai departe în analiza procesului conflictual, observăm că angajarea a doi elevi cu personalităţi de lider într-un raport de opoziţie determină şi pe ceilalţi colegi să părăsească neutralitatea. Ei tind să fie de o parte sau de alta, ceea ce reprezintă fenomenul de polarizare a comunităţii. Aceasta este o altă parte a ciclului escaladării, care apare de la începutul conflictului şi contribuie, mai târziu, la menţinerea acestuia. Cadrul didactic trebuie să imagineze, şi în acest caz, situaţii de lucru (jocuri de rol, exerciţii de identificare a nevoilor etc.) în care elevii grupelor să încerce ambele tipuri de centrare, şi din perspectiva unui lider, şi din perspectiva celuilalt, observând diferenţele. Prin astfel de exerciţii se va consolida un mod de integrare în conflict, care să facă posibilă o manieră de lucru focalizată pe achiziţiile de orice tip (cognitivă, afectiv-motivaţională, de interrelaţionare etc.) şi asupra perceperii pozitive a conflictului de către cei implicaţi în acesta.

Aşadar, profesorul a înţeles dezacordul, cum s-a construit tensiunea, a observat reacţiile incipiente ale partenerilor de conflict şi comportamentul grupurilor coalizate în jurul liderilor, ajungând să recepteze ostilitatea făţişă. Această fază a conflictului este cea mai tensionată şi este obligatoriu de încercat negocierea. Este recomandat ca profesorul să impună elevului ce a dovedit calităţi de lider să conducă grupul celuilalt lider, după ce acesta din urmă a fost mutat în echipa adversă sau i s-au dat alte sarcini. Apoi va fi utilă și o dezbatere cu grupul, în care se vor observa problemele care au apărut şi modalităţile prin care aceste neajunsuri pot fi depăşite.

Este important să atragem atenţia că multe cadre didactice încearcă (evident, fără succes) să treacă direct la rezolvarea problemelor din momentul conflictului escaladat. Metaforic vorbind, este similar modului în care am încerca să zăgăzuim un torent foarte puternic: şansele de face ceea ce ne-am propus sunt minime. Diminuarea intensităţii conflictului este obligatorie înainte de a încerca rezolvarea sa.

Dacă profesorul cunoaşte, aşadar, elementele definitorii privitoare la mecanismele care apar în procesul conflictual, poate folosi acest tip de criză educaţională în sens constructiv. Dezamorsarea conflictului se va face prin căutarea unor fundamente comune între poziţiile părţilor implicate în conflict la nivelul atitudinilor (privitor la ce este corect sau greşit, bun sau rău, cuvenit sau inoportun), credinţelor. Profesorul îşi va centra apoi atenţia asupra achiziţiilor rezultate şi a valorificării lor. Amintim doar câteva dintre cele mai importante funcţii ale conflictului: poate creşte inovaţia, sprijinind găsirea unor noi perspective de a privi lucrurile, generează modalităţi diferite de a gândi şi noi comportamente, funcţionează în direcţia reducerii sau chiar eliminării probabilităţii apariţiei altor conflicte, mai puternice, conflictul poate dezvolta sensul coeziunii, al fiinţării împreună prin creşterea încrederii sau oferă elevilor oportunitatea excelentă pentru a măsura puterea şi viabilitatea relaţionărilor cu ceilalţi. Conflictul sociocognitiv chiar instituie un tip de comportament activ social şi cognitiv, bazat pe sesizarea şi rezolvarea dilemelor ş.a.

Neluând în discuţie strategiile de promovare, de prevenire sau reducere a conflictelor, această lucrare şi-a propus să ilustreze un plan de intervenţie într-o situaţie de criză educaţională: conflictul dintre doi elevi pentru poziţia de lider. În lipsa unei strategii clare de rezolvare, folosirea conflictului educaţional pentru sporirea eficienţei învăţării nu va fi o reuşită. Conflictul poate să rămână prins în interiorul uneia dintre etapele la care am făcut referire, ceea ce determină efort zadarnic şi energie investită de cursanţi fără finalizarea achiziţiilor cerute de acest conflict. Sau se poate observa un impact negativ asupra relaţionărilor dintre elevi, asupra climatului de lucru din clasă, asupra performanţelor celor implicaţi în el, ca să nu mai vorbim de cazul în care conflictul poate ieşi de sub controlul cadrului didactic.

Bibliografie

Iucu Romiţă Managementul clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză educaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2006;

Mihuţ Ioan Autoconducere şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Moscovici S (coord) Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

Pănişoară Ion-Ovidiu Comunicare eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004;

Răşcanu R Psihologie şi comunicare, Editura Universităţii, Bucureşti, 2002.

Stoica Constantin Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Neculau A (coord)