ACTUALITATEA INTERFERENŢELOR POETICE

ALE LUI ALEXANDRU MACEDONSKI

 (1854-1920)

Prof. drd. Miron Costina Violeta

Şcoala cu cls. I-VIII Tălpaş, Dolj

Istoria noastră literară nu a înregistrat prea multe interpretări referitoare la perioada 1854-1920, cu excepția Literaturii române între 1900-1918 semnată de Constantin Ciopraga, studiului Început de secol apărut sub semnătura lui Dumitru Micu sau monografiei Lidiei Bote despre curentul simbolist, observă cu îngrijorare Paul Dugneanu, care se întreabă retoric: “Să fie oare simbolismul românesc atât de inactual încât să iasă de peste un deceniu din vizorul istoriei literare (...) ?”¹ Referitor la această situație, I. Negoițescu este de părere că: “Poetul într-adevăr cel mai important și cu cea mai mare pondere în dezvoltarea lirismului pe meleagurile noastre, în această epocă (1800-1945 s.n.), rămâne Alexandru Macedonski”², numit de către Constantin Ciopraga: “un frondeur multilateral”³. Exegezele mai recente au demonstrat în originale interpretări, fără a fi exhaustive, complexitatea operei lui Macedonski. În general, opera rămâne deschisă prin închiderea limbajului său, este de părere Serge Doubrovsky, iar în particular operele lui Macedonski sunt deschise mereu interpretării, poetica sa beneficiază de o interpretare vastă ce aparține lui G. Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Mihai Zamfir etc., dar o operă a unui scriitor cu cât este mai interpretată, cu atât devine mai enigmatică. Faptul că opera lui Macedonski a beneficiat de atâtea interpretări denotă că este demnă de interpretare, iar fiecare nouă interpretare face ca labirintul interpretărilor să devină și mai complex, închizând textul în propriul labirint, cu cât textul este mai inaccesibil interpretărilor cu atât este mai valoros, iar noi oricât am depune efortul de a aduce o nouă interpretare operei lui Macedonski prin această lucrare, poetica sa devine tot mai ageră în apărarea hermeneiei sale, tot mai închisă. Misiunea noastră este să găsim punctul din care claritatea devine opacă, iar poetica macedonskiană lasă să transpară enigma cu care este datoare.

Formulăm aceeași întrebare pe care și-a pus-o Dumitru Tiutiuca: “putem într-adevăr să-l numim pe Baudelaire numai un scriitor simbolist, așa cum îl tratează majoritatea istoriilor literare, ori pe Balzac numai realist?!”⁴ în ceea ce-l privește pe Alexandru Macedonski iar un răspuns parțial ar fi că nu-l putem numi pe Baudelaire numai simbolist deoarece “nu există simboliști puri”⁵, ci aflați la interferența cu alte formule estetice și la fel se poate răspunde și despre Macedonski.

Unei astfel de situații îi răspund parțial și multe cărți solide, dar susceptibile în perspectiva timpului, de îmbunătățiri și corecturi atât din unghiul materiei propriu-zise cât și al cercetării și interpretării. Macedonski este “imposibil de încorsetat într-un singur curent literar” și “nu poate concepe absența interferențelor”⁶, afirmă Dinu Flămând; în aceeași direcție Mihai Zamfir numește opera lui Macedonski mozaic macedonskian⁷, chiar dacă s-a dorit simbolist, Macedonski a devenit inclasificabil⁸. La întrebarea privind raporturile lui Alexandru Macedonski cu romantismul, simbolismul și parnasianismul, Ion Pillat răspunde: “În poezia lui se îmbinau fericit trei filoane care dominau pe atunci, separate, poezia apuseană: 1) curentul naturalist (…); 2) curentul simbolist; 3) curentul neoclasic. Fiecare din aceste trei nopți – extrem de macedonskiene ca tonalitate, ca vocabular, ca imagini – izolează câte unul din aceste caractere. Noaptea de noiemvrie e un poem naturalist ca un roman al lui Zola; (…) Noaptea de decemvrie pune simbolic problema destinului însuși al poetului; (…) Noaptea de mai e un ditiramb, (…) o poezie grea, căci trebuie să intri în ea ca într-o simfonie, sau mai bine, ca în matematica înaltă a unui templu grecesc.”⁹  Alexandru Macedonski este în principiu romantic, subliniază Marino, “dar cu o observație esențială: poetul – prin temperament – macedonskinizează totul”¹⁰. Motorul genetic al lui Macedonski ca să respectăm formula lui Frénaud are o contribuție majoră la interpenetrarea formulelor estetice ale romantismului cu cele simboliste, “parnasian, expressis verbis, Macedonski nu se recunoaște”¹¹ contrar opiniei lui N. Davidescu și a altor exegeți care au pledat să-l numească pe Macedonski numai parnasian. În privința încadrării lui Macedonski numai în parnasianism, observăm că parnasianismul în poetica macedonskiană se află la interferența cu ceea ce se numește simbolism, romantism, naturalism și baroc. Despre baroc la Macedonski, Adrian Marino precizează că “romantismul lui Macedonski este baroc. Din direcție romantică, barochismul poetului devine clasic. Privit din perspectivă barocă, poetul este, în același timp, romantic și clasic”¹².

Prinderea lui Alexandru Macedonski într-o singură formulă estetică este imposibilă și vom încerca pe parcursul lucrării noastre să demonstrăm că poetica macedonskiană este una a interferențelor. Alexandru Macedonski însuși, în Prefața volumului său de Poezii (1882)¹³ își exprimă dorința de a fi “om al viitorului și om al trecutului. Ceea ce pot să afirm este că tot ce am scris am simțit, și dacă simțirile mele s-au întreciocnit, aceasta dovedește că poetul nu poate să fie reprezentantul unei singure idei, ci el trebuie să reprezinte ideile întregii omeniri”. În tot ce a scris “a pus suflet”, iar “întreciocnirile” ideilor sale nu sunt decât interferențe, intertextualități (Gérard Genette). Umberto Eco analizând “interferențele¹⁴” în Tratat de semiotică generală dezvăluie lectura intertextuală, ca pe un act creator menit să dea la o parte “vălul Poppeei” și să lămurească “ascunsul” la care face referire Jean Starobinski¹⁵. Wellek se referă probabil la vălul Poppeei când afirmă: “Poezia ridică vălul de pe frumusețea ascunsă a lumii și face ca obiectele familiare să apară ca și când n-ar fi familiare.”¹⁶ Cercetătorii încearcă să înlăture “vălul Poppeei” al unei poetici, însă privirea nu se va ridica vreodată la înălțimea a ceea ce trebuie văzut, frumusețea operei ia ochii tocmai datorită vălului care o ascunde și mereu cercetătorii au “un appétit de voir davantage” fiind atrași tocmai de ceea ce este ascuns în spatele vălului. “Maniera proprie și cea improprie a privirii comunică reciproc prin aisthesis: privirii proprii, ce se lasă condusă de text în voia percepției estetice, i se revelă prin intermediul privirii celuilalt orizontul de experiență al unei lumi văzute altfel.”¹⁷ Poetica lui Macedonski este ascunsă privirii cercetătorului și se remarcă prin “existența unei structuri complicate (...) se impune o atentă descriere structurală a tuturor sensurilor operei”, avertizează Adrian Marino. „Orice critică este descoperire de sensuri, interpretare, viziune a operei și, deci, filosofie a ei.”¹⁸

A interpreta constă în a raporta suprafața textuală la “condițiile producerii sale”, iar în romantism, literatura are pretenția de a accede la un “statut de excepție”, de aceea Macedonski a fost mereu influențat de nerecunoașterea sa de către contemporani, care reprezentau ceea ce se numește “archeionul” unei colectivități în opinia lui Dominique Maingueneau¹⁹. Macedonski era convins că valoarea creației rezultă din semnificația pe care o capătă destinatarul ei, care nu este alta decât posteritatea. Cred că i-a fost foarte greu lui Macedonski să realizeze o poetică de o așa valoare, pe lângă faptul că a prevestit în chip cețos modernismul într-o perioadă vitregită de războaie, a trebuit să-l impună în condițiile în care nici publicul nu l-a aprobat imediat, dar gesturile sale de prevedere și-au făcut vădite însemnele propriei legitimări:

“Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,

Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,

Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin

Și-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin

Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească

Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească”.

Adrian Marino, “ideocriticul impeninent”²⁰, care ne-a oferit o vastă cercetare despre viața și opera lui Alexandru Macedonski este de părere că “Macedonski este primul poet român care a încercat – programatic și insistent – să intre în literatura universală, printr-o limbă străină, să facă o carieră europeană”.²¹ Chiar “sensul modern al cuvântului literatură începe să se dezvolte în secolul al XIX-lea”²², secol în care a trăit și Macedonski – spirit european frondeur al modernismului la noi. O dată cu simbolismul, tentația înnoirii devine un principiu permanent al literaturii europene, originalitatea devine principalul criteriu axiologic, treptat romantismul este înlocuit cu simbolismul pe axa literaturii europene și se trece la modernism despre care ne amintim citindu-l pe Jean-François Mattéi că “modernitatea este răsturnarea definitivă a oricăror dimensiuni eterne.”²³

Alexandru Macedonski este spirit european cu realizările și căderile sale, iar opera demonstrează lucrul acesta, fiind primul modernist interbelic (teoreticianul simbolismului) în spațiul românesc luând atitudine prin operă.

Aparat bibliografic:

¹Paul Dugneanu, Incursiuni critice, vol. III, România – Press, București, 2005, p. 33

²I. Negoițescu, Istoria literaturii române (1800-1945), ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p.159

³Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900 și 1918, Editura Junimea, Iași, 1970, p. 144

⁴Dumitru Tiutiuca, Teoria literară, Institutul European, Iași, 2002, p. 60

⁵Valeriu Ciobanu, Simbolismul francez, în Revista de istorie și teorie literară, tom 14, nr. 1, București, 1965, p. 48

⁶Dinu Flămând, Intimitatea textului, Editura Eminescu, București, 1985, p. 62

⁷Mihai Zamfir, Simbolismul ornamental al lui Macedonski: analiza sonetului Avatar în revista Limbă și literatură, nr. 1, 1972, p. 108

⁸Zenovie Cârlugea, Alexandru Macedonski, Palatul fermecat –Eseu asupra barocului macedonskian, Editura Alexandru Ștefulescu, 1997, p. 25

⁹Ion Pillat, Alexandru Macedonski: omul și poetul, Tradiție și literatură, Editura Casa Școalelor, București, 1943, pp. 230-244, text reprodus în Alexandru Macedonski, Antologie, prefață, comentarii, tabel cronologic și bibliografie de Fănuș Băileșteanu, Editura Eminescu, București, pp. 121-123

¹⁰Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru Literatură, București, 1967, p. 581

¹¹Idem, p. 585

¹²Adrian Marino, op. cit. p. 426

¹³Alexandru Macedonski, Opere, I., Versuri. Proză în limba română, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, București, 2004, p.70

¹⁴Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

¹⁵Starobinski, Textul și interpretul, Editura Univers, București, 1985, pp. 29-43

¹⁶René Wellek, Conceptele criticii, în românește de Rodica Tiniș, Studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Editura Univers, București, 1970, p. 188

¹⁷Hans Robert Jauss, Experiență estetică și hermeneutică literară, Traducere și prefață de Andrei Corbea, Editura Univers, București, 1983, p. 129

¹⁸Mircea Martin, Singura critică, Cartea Românească, București, 1986, p. 13

¹⁹Dominique Maingueneau, Discursul literar, Paratopie și scenă de enunțare, Traducere de Nicoleta Loredana Moroșan, Prefață de Mihaela Mîrțu, Institutul European, Iași, 2007, p. 64

²⁰Gabriel Coșoveanu, Discursul critic integrator, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009

²¹Adrian Marino, Prezențe românești și realități europene, Jurnal intelectual, Editura Albatros, 1978, p.42

²²Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, traducere de Delia Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 34

²³Jean-François Mattéi, Modernitatea este răsturnare definitivă a oricărei dimensiuni eterne, prezentare și interviu de Bogdan Mihai Mandache, în Cronica, nr. 12, decembrie 2000, p. 3