ADOLESCENTUL, EDUCAȚIA ȘI LUMEA

 Apostol Elena-Alina, profesor limba engleză,

Șc. Gimnazială Nr.7, Buzău

O perspectivă sociologică asupra formării identității, la vârsta adolescenței. Literatura de specialitate prezintă în mod sugestiv și adesea, inedit, relația dintre caracteristicile înnăscute ale copilului și lumea înconjurătoare, precum și maniera în care mediul – anturajul, familia, școala -  influențează transformările ce se petrec la nivel psihologic în perioada de început a maturizării. Relația de cauzalitate dintre individ și lume, în acest timp al vulnerabilității și al marilor frământări, este, așa cum arată specialiștii, marcată de reciprocitate. Adolescentul este condiționat, în conduită, de natura vârstei sale biologice și de transformările ce se petrec la acest nivel, pe de o parte și de elementele de natură culturală, socială și psihologică, la care îl expune mediul de viață, pe de altă parte. Între două focuri, tânărul este constrâns întru devenire... .

Cuvinte-cheie: mediu socio-afectiv, educație, personalitate, teorii sociologice, adolescență, formarea indentității

            Analiza relației dintre adolescent și universul înconjurător – cu sau fără o funcție educativă explicită -    necesită alăturarea unui număr mare de elemente specifice ce trebuie definite, descrise și apoi puse în relaţie. Pentru aceasta, este salutară cunoașterea temeinică a conceptelor cu care operează literatura de specialitate.

            Unul dintre cele mai importante este acela de mediu socio-emoţional. Însăşi forma pe care o îmbracă acest concept, indică prezenţa a două dimensiuni – pe de o parte, cea socială, iar pe de alta, cea emoţională. Ţinând cont de reprezentarea lor unitară, se poate deduce că ne referim la societate ca mediu de influenţă, dar şi la dimensiunea sa afectivă. Mediul social, în directă legătură cu adolescentul şi preadolescentul, prezintă în mod invariabil şi o latură ce ţine de climat. Dacă discutăm despre influența unor factori de natură socială și psihologică, atunci trebuie să indicăm și ținta acesteia – personalitatea copilului, în formare și trans-formare.

            De o natură complexă, personalitatea se compune, la rândul său, din mai multe elemente: temperamentul este unul dintre cele mai ușor observabile. El cuprinde, atât o dimensiune a activităţii intelectuale şi afective, cât şi una ce ţine de motricitate şi de vorbire. Temperamentul este strâns legat de activitatea sistemului nervos şi de cea a sistemului endocrin. Clasificarea tipurilor de temperament cunoaşte patru modele de bază: colericul (emotiv, irascibil, oscilant între stări emoţionale diferite, expresiv), sangvinicul (ritmic şi echilibrat, adaptabil, uneori nestatornic), flegmaticul (inexpresiv, lent, calm, introvertit, rezistent în munca de durată) şi melancolicul (lent și inexpresiv, emotiv, cu viaţă interioară tumultoasă cauzată de o încredere scăzută în propriul potenţial şi de exigenţe copleșitoare faţă de sine).  (Cucoş coord.,1998, pp. 77-79)

            Caracterul este o altă componentă esențială a personalității și se deosebeşte de temperament prin orientarea sa. Dacă temperamentul era în strânsă legătură cu aspectele ereditare şi biologice ale individului, caracterul se referă la dimensiunea socială şi morală a personalităţii. A. Cosmovici definea caracterul ca „structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărîrile luate în conformitate cu ele (Cosmovici, apud. Cucoş coord., 1998, p.81). După W.S. Taylor, caracterul este „gradul de organizare etică efectivă a tuturor forţelor individului” (idem). În analiza caracterului individual nu sunt luate în considerare atitudinile sau comportamentele circumstanţiale, ci acelea generalizate, stabile, definitorii pentru persoană şi care au la bază convingerile profund interiorizate ale acesteia. (Cucoş coord., 1998, p.81). Atitudinile vizează raportarea la anumite aspecte ale realităţii şi implică atât reacţii cognitive şi afective, cât şi reacţii comportamentale. Caracterul cuprinde în structura sa trei tipuri de atitudini: atitudinea faţă de propria persoană, atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de societate şi atitudinea faţă de muncă. Domeniul psihologiei sociale, dar şi psihologia educaţiei au acordat, de-a lungul timpului, atenţie deosebită cercetării şi descoperirii metodelor de acţiune educativă prin care atitudinile pot fi modelate sau schimbate.(Cucoş coord., 1998, pp. 81-82)

            Caracterul este motorul acțiunilor umane și zona cea mai vulnerabilă în existența copilului, dar mai ales, a adolescentului. Transformările identitare, psihologice, precum și cele de natură fiziologică, specifice adolescenței îi complică relațiile cu cei din jur, cu școala și cu mediul familial. Adolescentul este într-o mult mai mare măsură vulnerabil la caracteristicile lumii sale, la evenimentele care se petrec, la modelele de gândire și comportament pe care le observă. El este mult mai interesat de ceea ce se întâmplă în mediul său de viaţă – în familie, la şcoală, în anturaj, în comunitate şi chiar în lume, întrucât lumea îi alimentează căutarea interioară cu răspunsuri diverse, cu idei inspiratoare, dar şi cu dileme şi stări coflictuale. În această perioadă, puterea influenței nu rezidă atât în calitatea ei, cât în predispoziția subiectului spre a fi influențat.

            Primul cadru socio-emoţional în care trăieşte adolescentul şi în care se produc schimbări, este cel al socializării primare, mai exact, mediul familial. Există cercetători, precum K. Horney (1945, apud. Chelcea, 2003, p.21) care susţin că în raport cu părinţii, adolescenţii afişează două tipuri de atitudine: împotriva lor sau departe de ei. În prima categorie se regăsesc acei tineri care consideră că părinţii nu-i înţeleg, de aceea decid să le demonstreze că pot reuşi şi singuri, dar cu o mentalitate şi cu valori diferite de ale lor. În cea de-a doua categorie, adolescentul nu luptă, ci îşi construieşte o lume a sa, se izolează de părinţi şi se apropie doar de cei care-l înţeleg. (Idem)

            Așa cum remarca și Ioan Neacșu, „adolescenţa ni se prezintă ca zonă vulnerabilă, marcată de ambivalenţă şi lupta deloc uşoară sau comodă cu autonomia, cu dificultatea opţiunilor valorice antitetice stilului şi standardelor de viaţă sănătoasă.(Neacşu, 2010, p.127) Când se referă la standarde de viaţă sănătoasă şi la provocarea lor, I. Neacșu îşi îndreaptă atenţia asupra unor cercetări legate de tentaţiile care iau naștere din dorinţa de a mima comportamentele adulte. Astfel, Studiul Naţional privind consumul de tutun, alcool şi droguri (2004) în rândul adolescenţilor a arătat că 14% au tulburări de comportament, 18% au ticuri; 88% au consumat băuturi alcoolice, dintre cei sub 14 ani, 32% au încercat fumatul, iar 15% experimentează stări de ebrietate.(Idem)

            Perspectiva teoriilor sociale ale educaţiei, asupra construirii personalităţii, oferă o mai bună înţelegere a felului în care copilul şi adolescentul interacţionează cu mediul social şi cu climatul său psiho-afectiv și prezintă, de asemenea, modurile de interacţiune ale mediului social cu individul în formare, precum și consecinţele acestei interacţiuni asupra dezvoltării personalităţii.

            „Aşa cum este utilizat în literatura de specialitate, conceptul de personalitate incumbă un evantai de conotaţii.(...) Din perspectivă antropologică şi sociologică, personalitatea este predominant rezultanta unor interacţiuni sociale, ea constituindu-se doar în contextul relaţiilor individului cu ceilalţi oameni;” (Nicola, 2000, p.148)

            Sociologia priveşte procesul de formare al individului ca pe o sumă de interacţiuni, de relaţii între indivizi şi grupuri, între roluri şi măşti sociale, între identitate şi teatralitate. Pentru copil şi pentru adolescent, această lume poate fi debusolantă şi greu de înţeles, mult prea sofisticată, ambiguă, duală şi duplicitară în acelaşi timp. Conflictul psiho-afectiv, declanșat în acest condiții, se poate manifesta la o intensitate greu de suportat, fie că semnele lui sunt sau nu, observabile în exterior.

            Pentru Émile Durkheim, unul dintre părinții sociologiei moderne, consecinţa socializării, a interiorizării valorilor şi normelor sociale, este transformarea constrângerilor exterioare în opţiuni personale. (apud. Stănciulescu,1996, p.20). Adolescenţa este o perioadă de asimilare a regulilor, dar şi de provocare a lor – adesea, normele şi regulile pe care educaţia le promovează sunt privite analitic sau chiar sceptic. Totuși, acest proces ajunge să contribuie la conturarea personalităţii individului, la apariţia unei perspective proprii, uneori în consonanţă cu cea colectivă, alteori (e drept, nu adesea) originală şi chiar revoluţionară.         O altă manieră de a exprima această idee este aceea că „personalitatea umană se dezvoltă în mod necesar în continuarea unor premise pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Educaţia are rolul de a orienta și stimula evoluţia potenţelor genetice, permiţand realizarea naturii umane.” (Stănciulescu, 1996, pp. 20-21). Se poate afirma, în această direcție, că temperamentul, de bună seamă, modifică felul în care indivizii răspund la influențele exterioare.

Despre formarea identităţii vorbește și sociologul american de origine canadiană, Erving Goffman. S-a remarcat printre marii teoreticieni, datorită originalității perspectivei sale. El este asimilat curentului denumit interacţionism simbolic, iar teoria sa este cunoscută sub numele de modelul dramaturgic al producerii eului social. E. Goffman se concentrează asupra interacţiunilor „faţă în faţă” dintre indivizi, după reguli informale. „Prin interacţiune (adică prin interacţiune faţă în faţă) se înţelege cu aproximaţie influenţa reciprocă pe care partenerii o exercită asupra acţiunilor respective atunci când se află unii în prezenţa fizică imediată a celorlalţi;” (Goffman, 1956, trad. Fr., p. 23 apud. Stănciulescu, 1996, p.111) Această idee are o deosebită valoare pentru munca oricărui pedagog confruntat cu derapajele (sau semnele premergătoare lor) adolescentului, deoarece mediul informal și caracteristicile lui pot oferi cheia de interpretare, dar mai ales pe cea de rezolvare, a unor asemenea probleme. Societatea are o sumă de norme care o ordonează, dar şi o alta, formată din norme interacţionale, regăsite în relaţiile personale dintre indivizi. Ele nu sunt oficiale sau declarate, ci subtile şi puternic contextualizate. Asupra acestora din urmă de focalizează I. Goffman. El susţine că, în acest câmp ce cuprinde petrecerile, adunările, mesele în familie, mulţimile şi cuplurile, se defineşte, de fapt, identitatea. Cu siguranță că școala nu poate controla acest mediu și nu poate cunoaște natura interacțiunilor ce se petrec aici, dar, chiar și în aceste condiții, trebuie să ofere permanent elevului repere culturale, modele de comportament, explicații și recomandări adecvate, astfel încât, acesta să-și poată gestiona înțelept deciziile și experiențele, fie și în absența unui ghid extern.  

            Trebuie subliniat, în concluzie, faptul că educația formală (școala) a primit o sarcină deosebit de grea, atunci și-a asumat modelarea tinerilor și nu doar instruirea lor. Complexitatea unui astfel de demers face necesară documentarea temeinică și, fără îndoială, interdisciplinară. Sociologia și psihologia modernă vin în sprijinul științelor educației, punând la dispoziție o multitudine de studii, cercetări empirice, experimente și analize, menite să aducă o imagine de ansamblu asupra relației adolescentului cu sine și cu ceilalți. Numai prin cunoașterea profundă a acestor interacțiuni, putem contribui eficient la dezvoltarea armonioasă a elevilor noștri.

Referințe bibliografice

·        Chelcea, Septimiu., Iluț, P. (eds.). Enciclopedie de psihosociologie. Ed. Economică, București, 2003.

·        Cucoș, Constantin (coord.). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. Polirom, Iași, 1998.

·        Neacșu, Ioan., Pedagogie socială Ed. Universitară, București, 2010.

·        Nicola, Ioan., Tratat de pedagogie școlară. Aramis, București, 2000.

·        Stănciulescu, Elisabeta., Teorii sociologice ale educației. Polirom, Iași, 1996.