ALBERT CAMUS – STUDIU

Prof. Alexie Cristina

Colegiul Tehnic «Ion Mincu», Slatina

Albert Camus s-a născut la data de 7 noiembrie 1913 în Algeria, având un tată de origine alsaciană și o mamă de origine spaniolă. Familia sa era de condiție modestă. Este al doilea copil al cuplului, având un frate cu patru ani mai mare decat el.

Tatăl său este mobilizat în septembrie 1914 și rănit la Marna, moare la Saint – Briene, în octombrie, acelasi an. Camus nu și-a cunoscut tatăl. Mama sa, Catherine și cei doi copiii se stabilesc în Algeria, la Belcourt. Alert și Lucien vor fi educați de bunica lor, mama acestora fiind aproape surdă și având o dificultate în vorbire.

La școală, Louis Germain, îl ajută să promoveze concursul burselor și astfel Albert Camus poate urma studii liceale și universitare. Profesorului lui, Camus îi va fi profund recunoscător, astfel încat, în momentul primirii Premiului Nobel pentru Literatură, îi va scrie o scrisoare.

Jurnalist, scriitor, om de teatru, Camus va marca viața culturală franceză din 1936 până în 1960.

Se căsătorește în 1933, divorțează în 1935, dată la care se înscrie în partidul comunist, ale cărui luări de poziție față de arabi, îl fac să demisioneze în 1936.

Fondează “le Theatre du Travail” și își scrie lucrarea de diplomă despre raporturile elenismului si creștinismului conform operelor lui Plotin si ale Sfântului Augustin. Citește Pascal, Malraux, Montherlant, Kierkegaard și parcurge Algeria cu trupa de teatru a Radio – difuziunii algeriene. Vizitează Spania, Italia, Cehoslovacia, în acest timp citind Albert Sorel, Nietzsche și Spengler.

Se recăsătorește în 1940, merge la Paris unde este jurnalist, se reîntoarce apoi în Algeria și revine in Franța în 1942. În această perioadă citește Tolstoi, Marc Aureliu, Alfred de Vigny, și tot acum apare și creația sa, “Străinul”. Intră în mișcarea de rezistență “Combat”, motiv pentru care este trimis la Paris în 1943, unde lucreză ca jurnalist. În 1944 apare“Neînțelegerea”, apoi “Caligula”. În 1946 merge in Statele Unite ale Americii și în 1947 publică “Ciuma”. Vizitează America de Sud, apoi în 1951, apare “Omul revoltat”, apariție ce va fi urmată de un conflict cu Jean – Paul Sartre, care pune punct relației dintre cei doi. În 1952, demisionează de la UNESCO, care admisese în sânul său, Spania franchistă. În iunie 1953, pledează în favoarea muncitorilor omorâți în cursul revoltelor din Berlinul de Est. În 1955 călătorește în Grecia și apoi lansează un apel la pace comunitaților musulmane din Algeria.

În 1975 primeste Premiul Nobel pentru Literatură și moare în 1960 într- un accident de mașină.

Jean – Paul- Sartre definea motivele influenței exercitate de Camus asupra publicului ca o urmare a unei admirabile legături și concordanțe între o persoană, opera și acțiunile sale. Nu putem vorbi de o adevărată filosofie camusciană, ci mai degrabă de gândul unui om care mulează perfect în jurul unor cuvinte precum: absurd, sau revoltă.

Opera sa cuprinde două părți: cea a absurdului (“Caligula”, “Străinul”, “Mitul lui Sisif” și “Neînțelegerea”) - opera cuprinse între anii 1942 – 1944 și cea a revoltei (“Ciuma”, “Drepții” și “Omul revoltat”) – publicate între 1947 – 1950.

“Străinul” concretizeză absurdul. “Mitul lui Sisif” aprofundeză noțiunea de absurd. Merită oare viața trăită într-o lume care nu vede și nu aude adevarul? Să fie sinuciderea o soluție, un răspuns la această întrebare? Camus ne îndeamnă să trăim, dar să fim conștienți totuși de această absurditate a vieții.

“Caligula” este împăratul care învață că în viață soarta este una singură: omul se naște , moare, dar nu poate fi fericit.

“Neînțelegerea” este drama lipsei de comunicare. Camus a înțeles că absurdul poate duce la excese ucigătoare, tocmai de aceea a încercat să găsească un sens acestei vieți. Nihilismului, acesta îi opune revolta. Camus este omul care strigă că nu crede nimic și că totul este absurd, dar nu se poate îndoi însă de strigătul său care îl face să creadă cel puțin în puterea revoltei, a protestului. Prin revolta sa, omul implică întreaga sa comunitate. Camus spunea: “ Mă revolt, deci suntem”.

“Ciuma” este o alegorie a nazismului, conține un număr mare de personaje exemplare ce se găsesc în fața morții și totuși sunt capabile să ia măsuri și să lupte. Este o carte a asurdului, dar și a revoltei și solidarității umane.

“Drepții” pune în valoare responsabilitatea individuală. Un om poate ucide un altul spre binele comunității?

“Omul revoltat” este lucrarea care consfințește ruperea lui Camus de existențialism (lucru bine stabilit între Camus și Sartre, care recunoșteau că ori de câte ori se întâlneau, nu înțelegeau de ce toată lumea îi găsea pe amândoi “existențialiști”, când Camus își nega hotărât apartenența la acest curent).

El se ridica împotriva divinizării istoriei. Revolta care vizează restabilirea dreptății, dacă degenerează în revoluție instaurează terorismul. “Omul revoltat” a atras de partea sa multe proteste ale progresiștilor.

Războiul Algeriei devine o dramă sufleteasca penru Camus. Își încetează o perioadă de timp creația, convins că orice cuvânt i-ar fi înțeles greșit.

După revolt și absurd, Camus voia să creeze o a treia parte a operei sale, care ar fi înfățișat “măsura”. Se găsea în această privință confruntat cu o mare contradicție: dacă istoria este o dimensiune unde omul trebuie să trăiască, el nu trebuie să se piardă în ea. Opera de artă este cea care rezolvă această dilemă; artistul prin creația sa presimte și poate schimba cursul istoriei. Arta corectează realul fară a-l îndepărta, îl face comunicabil nouă, ne incită la dialog, și ne eliberează.

Dincolo de “măsură“, Camus își dorea să scrie cea de-a patra parte a operei sale, dedicate dragostei. Să fi fost oare romanul “ Primul om“, căruia îi alesese deja titlul, cel care ar fi inaugurat romanul de dragoste al lui Camus?

Noi știm doar că un adolescent născut în Algeria, care visa să fie fotbalist și actor de teatru (și nu e o întâmplare că trupa sa de teatru s-a numit “Echipa“) și căruia îi placea interpretarea teatrală în stilul lui Goethe a fost cel care de-a lungul timpului și-a modelat opera, arta sa de a spune adevărul simțit, încât noi, reușim azi să-l percepem atât de aproape de noi, să ne regăsim în sentimentul absurdului, de atâtea ori (poate chiar permanent) simțit, pentru ca apoi să ne ridicăm cu un gust amar, prin dorința noastră de solidaritate și să trăim mai departe, dând vieții sens, tocmai prin căutarea acestuia.

Bibliografie:

1.Virginia Baciu, Albert Camus et la condamnation a mort, Editura Junimea, Iași, 1998

2. Roger Grenier, Albert Camus, soleil et ombre (une biographie intellectuelle), Éditions Gallimard, Paris, 1987