ASERTIVITATEA ŞI ROLUL EI ÎN COMUNICAREA CU ELEVUL

Alina Martin, profesor-consilier la CJRAE-Timiş-Colegiul Tehnic “Ion Mincu”,

Liceul de Arte Plastice şi Grădiniţa PP nr. 14 Timişoara

Rezumat: Asertivitatea joacă un rol deosebit de important în viaţa socială, în general şi în viaţa şcolară, în special. Ea poate fi un liant util între profesor şi elevii săi, ajutându-i să se cunoască şi să se înţeleagă reciproc.

Cuvinte-cheie: comunicare asertivă, comportament asertiv, componente ale asertivităţii

Studiile din domeniul educaţional au arătat că deprinderile sociale insuficient dezvoltate sunt asociate cu performanţe şcolare scăzute, probleme emoţionale şi comportamentale, dificultăţi de adaptare socială. Dificultăţile de stabilire şi menţinere a relaţiilor interpersonale reduc calitatea şi frecvenţa experienţelor de învăţare, ceea ce duce la scăderea performanţelor şcolare. Deprinderile de comunicare şi relaţionare reprezintă un factor protector faţă de comportamentele de risc şi faţă de situaţiile de criză. În această ordine de idei, devine foarte importantă dezvoltarea la elev a abilităţilor de comunicare asertivă.

Actualmente, în literatura de specialitate, pentru desemnarea unei comunicări eficiente şi, respectiv, a conduitelor optime, se întâlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi comportament asertiv. Dar ce înseamnă de fapt asertivitatea? Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relaţiile umane pe un continuum, atunci la cele două poluri ale acestuia s-ar găsi comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la celălat - comunicarea şi comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea şi comportamentul asertiv. Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimându-şi nevoile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată. Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează autodezvăluirea, autocontrolul şi aprecierea pozitivă a valorii de sine. Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea, critica, conflictul etc. sunt constructive.

Smith (1975) analiza comportamentul asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ. Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decât o făcea filosofia social-democratică: "Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, propriile gânduri şi emoţii, ai dreptul de a avea o responsabilitate pentru iniţierea unor comportamente şi pentru consecinţele lor".  Câteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în temeni de "exprimarea oricărei altei emoţii decât anxietatea unei persoane". Cea mai reuşită definiţie este formulată de Rimm şi Masters (1979): "comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă şi relativ directă a gândurilor şi sentimentelor ce sunt social adecvate şi în care se ţine cont de sentimentele şi bunăstarea altor oameni".  Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că "asertivitatea implică apărarea drepturilor personale şi exprimarea gândurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi adecvat, fără a viola drepturile altei persoane".

Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi emoţiilor. De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: "Comportamentul preluat de o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv".
    Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative; abilitatea de a iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală".  Galossi şi Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da şi a primi complimente; a face solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulţumirilor, a mâniei şi a sentimentelor pozitive.

Şi nu în ultimul rând, câteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că asertivitatea este conceptualizată ca fiind rezolvarea efectivă a problemei.   Rich şi Schroeder (1976) au susţinut că asertivitatea este abilitatea de a căuta, menţine sau de a intensifica refortificarea într-o situaţie interpersonală, prin intermediul exprimării sentimentelor sau a dorinţelor. Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacţiei individului în producerea, menţinerea sau intensificarea refortificării.  Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la "învăţarea abilităţii de a adapta comportamentul solicitărilor situaţiei interpersonale, astfel încît consecinţele pozitive să fie maxime, iar cele negative, minime".

 Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia comportamentală, care afirmau că aceasta inhibă anxietatea şi reduce depresia. Se subliniază faptul că acest tip de comportament, cel asetiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine. 

După Lazarus, asertivitatea comportă patru elemente: refuzul cererilor; solicitarea favorurilor şi formulare de cereri; exprimarea sentimentelor pozitive şi negative; iniţiere, continuare şi încheiere a unei conversaţii generale. Acestea alcătuind componenta cognitivă care implică un anumit mod de gândire. Componenta comportamentală a asertivităţii include o serie de elemente non-verbale, cum ar fi: contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul drept în ochi. Lipsa contactului vizual poate transmite mesaje nedorite, de tipul: "eu nu sunt convins de ceea ce spun" sau "îmi este foarte frică"; tonul vocii: chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie dacă va fi exprimat cu o voce şoptită (aceasta va da impresia de nesiguranţă) sau prea tare, fapt care ar putea activa comportamentul depresiv al interlocutorului; postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi, se apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept: nici prea rigid, pentru că aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar putea interpreta o astfel de poziţie ca fiind lipsită de respect; mimica: pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de exemplu, dacă cineva zâmbeşte atunci când afirmă că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care alterează sensul comunicării; momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit. conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat prea timid şi într-un mod pasiv. Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie precis, descriptiv şi direct.

Bibliografie:

·         Băban, Adriana. Consiliere educaţională. Ghid metodologic  pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Imprimeria „Ardealul”,    Cluj-Napoca, 2000;

·         Bodo, V. Bodo, S. Ghid practic de educaţie a copilului, Cluj-Napoca, Dacia, 2000.