AUTOBSERVAREA ŞI AUTONOTAREA ZILNICĂ LA PURTARE A ELEVILOR,

O CALE PENTRU A ELIMINA INDISCIPLINA ÎN ŞCOALĂ

                                                                             Virgil Beceru, profesor pensionar, Iaşi,      

Şcoala şi familia se află într-un impas educativ din care nu se poate ieşi prin metode autoritariste şi coerciţie. Instalarea unor camere video în incinta şcolii sau prezenţa temporară unor cadre de poliţie pentru a descuraja manifestările violente şi huliganice sunt doar mijloace coercitive şi nu educative. 

Notarea la Purtare a elevilor la sfârşitul semestrului este superficială şi ineficientă sub raport educativ. Articolul de mai jos propune o cale prin care elevii să fie observaţi continuu şi notaţi zilnic la Purtare. Profesorii nu pot rămâne permanent între elevi în timpul pauzelor sau în alte situaţii. Implicarea elevilor în actul educativ prin autoobservare şi autonotare la Purtare ar conduce la o mai bună înţelegere a necesităţii disciplinei liber consimţite şi la resposabilizarea acestora în raport cu scopul educativ.

Autocontrolul şi autoguvernarea nu sunt compatibile cu societăţile autoritar-totalitariste. În societăţile democratice fiecare individ trebuie responsabilizat astfel încât să nu rămână simplu spectator aşteptând intervenţia autorităţilor pentru a neutraliza actele de violenţă sau huliganism.

Pentru fiecare clasă de elevi este necesară elaborarea unui regulament de ordine interioară în funcţie de vârstă şi necesităţi. Profesorul-diriginte stabileşte împreună cu elevii un set de norme de comportament care constituie baza autoobservării şi autonotării. Nota finala la Purtare o stabileşte Dirigintele împreună cu profesorii dar contribuţia elevilor trebuie să rămână primordială.

            1. Observaţii preliminare.

Rolul familiei şi “cei 7 ani de-acasă” sunt invocaţi mereu când vine vorba despre educaţie. Orice părinte doreşte binele copilului său dându-i îndrumările cele mai bune de care este capabil dar copilul nu este numai un receptor al îndrumărilor verbale, ci receptează pe căi nonverbale întreg comportamentul mediului social   în care trăieşte.

Educatorul, învăţătorul, profesorul construieşte continuu mediul favorabil fuziunii mentale şi afective cu    şcolarii pentru obţinerea unor rezultate optime. Şi unii părinţi au talentul de a convinge proprii copii să   urmeze îndrumările sau exemplul personal. Dar acestea sunt situaţii de excepţie; regula este că numai unii    copii sunt compatibili cu îndrumătorii lor, fie educatori, profesori sau părinţi.

Profesorii, educatorii sunt consideraţi singurii responsabili pentru educarea copiilor. Uneori eforturile lor sunt zadarnice în situaţii când copiii vin dintr-un mediu familial unde bătaia este considerată a fi "ruptă din Rai".

           Constrângerea şi exercitarea autoritară a controlului dinafară induce copilului, tânărului o falsă percepţie a sentimentului de libertate. Libertatea este asociată cu a făptui tot ceea ce este interzis, ilicit, imoral.

            2. Necesitatea autocontrolului.

Un pedagog olandez (Jan Ligthart, 1859-1916) spunea că: “Pentru ca o şcoală să fie bună trebuie ca elevii să facă totul, profesorii puţin iar directorul nimic”. Şcoala actuală păstrează multe principii educative tradiţional autoritariste aparţinând Evului Mediu. În Antichitate, autoritatea divină “infailibilă” revelată de “aleşi” şi "trimişi" era transferată  suveranilor şi legiuitorilor şi spre toţi factorii de educare "cu toiag de fier" a societăţii. Astăzi, ca şi în vechime, prin “Nihil sine Deo” mulţi înţeleg că în educaţie nu se poate face nimic fără constrângere şi autoritarism.

Nici în prima treaptă a dresajului de disciplină la animale nu se recomandă folosirea pedepselor corporale ci emiterea comenzilor pe un ton potrivit şi folosirea stimulentelor pentru a se obţine rezultate performante. La ore, simpla prezenţă a profesorului impune elevilor autocontrolul pentru a se asigura cadrul necesar. Dar în timpul pauzei şi a altor momente când elevii sunt liberi ei se influenţează reciproc în sens negativ, coalizează la rău. Asupra multor elevi influenţele comportamental negative din pauze are un efect mai puternic decât activităţile şcolare. Uneori, chiar şi elevii aparent bine educaţi folosesc cuvinte jignitoare sau fac gesturi reprobabile. Adesea, elevii manifestă acte reprobabile chiar şi faţă de cadrele didactice. Depăşite de situaţie,  şcoala, familia, societatea apelează la coerciţie ca ultim şi, uneori, singurul remediu. Pentru a se crea societăţi democratice  este necesar ca pedagogia constrângerii să fie înlocuită prin convingere, consiliere şi prin exemplul personal. Orice formă de constrângere crează o reacţie refractară la omul normal.

 Profesorul obişnuit să se impună autoritar este mereu pus în situaţia de a ridica tonul, de a admonesta, de a se manifesta prin gesturi, atitudini, expresii percepute şi respinse ca agresiuni de către elevi.

Pentru formarea unor caractere puternice, profesorul trebuie să devină un partener de dialog şi de lucru cu elevii. Relaţia trebuie să fie una ca de la medic la pacient, nu ca de la gardian la infractor. “Supuşii” nu mai trebuie să facă ceea ce-i este plăcut “stăpânului” fie el conducător, educator, învăţător, profesor sau părinte.

Copilul, adolescentul, tânărul şi adultul trebuie să respecte legile nu de frica pedepsei, ci înţelegând că legile trebuie asumate ca simple convenţii sociale. Metodele coercitive conduc la crearea de caractere umile sau la docilităţi disimulate şi la mentalitea că “hoţul neprins e om cinstit”. Şcoala trebuie să-şi asume rolul de a corecta aceste primitivisme educative, să creeze cadrul necesar pentru transformarea din mers a părinţilor şi educatorilor în paralel cu educarea elevilor. Încă din faşă, copiii trebuie respectaţi ca viitori parteneri de viaţă şi dialog. Cred că numai şcoala poate iniţia şi cultiva acest mod de viaţă. Autocontrolul şi autonotarea pe care le propun în acest material sunt procedee educative comparabile cu foaia de observaţie medicală de la patul bolnavului.

3. Cum a apărut ideea?

În calitate de profesor-diriginte la o clasă a V-a, an şcolar 1977-78, am realizat un experiment pedagogic în acord cu direcţiunea şcolii.

Când mi s-a repartizat clasa respectivă directorul m-a atenţionat că este o clasă problemă având elevi scăpaţi de sub control sub aspect disciplinar. În acea vreme, elevii primeau nota la Purtare în ultimul consiliu pedagogic al fiecărui trimestru, pe baza observaţiilor personale ale dirigintelui şi a celorlalţi  profesori de la clasa respectivă. Am considerat superficial acest mod de se aprecia purtarea elevilor. Am conceput un regulament de ordine interioară cu un set de norme disciplinare pentru autoobservare şi autonotare zilnică a elevilor atât la orele de curs cât şi în timpul pauzelor.

În esenţă, programul pe care îl propun este o cale sistematică de formare a unor deprinderi de conduită şi disciplină, pe baza unor norme stabilite împreună cu elevii. Practic, se asigură participarea activă şi permanentă la actul educativ atât a  elevilor cât şi a părinţilor, îndrumaţi discret de profesorul diriginte.

Elevii participă activ la elaborarea regulamentului de ordine interioară. Acceptarea prin vot democratic a fiecărei norme de disciplină  elimină reacţia de respingere a ceva impus din afară.  

4. Stabilirea programului de norme.

Regulamentul de ordine interioară conţine aproximativ toate situaţiile prin care un elev ar deranja buna desfăşurare a activităţilor şcolare. De la semestru  la semestru şi de la an la an colectivul de elevi participă în mod creator la propriul program de norme de disciplină care poate fi modificat oricând în acord cu necesităţile. Se stabileşte prin vot un punctaj pentru fiecare abatere.

De exemplu: la început, vorbitul neîntrebat în timpul orei se sancţionează cu ½ punct scăzut la purtare. După o perioadă de timp, când tot mai puţini elevi săvârşesc această abatere, se poate trece la depunctarea cu un punct, ş.a.m.d. Fiecare punct scăzut la purtare poate fi recuperat dacă timp de 3 zile consecutiv elevul nu săvârşeşte nici o abatere. Astfel depunctarea devine un element de semnalizare-atenţionare şi nu unul de constrângere.

Împreună cu clasa, dirigintele stabileşte abaterile depunctate irecuperabil, considerate a fi grave, cum ar fi lovirea, furtul, injuria, distrugerea. Elevii care nu păstrează curăţenia, care în timpul pauzei aleargă în clasă ridicând praful, care deranjează rechizitele şcolare ale colegilor urcându-se pe banci, care ţipă, care scuipă, care insultă etc. primesc, după caz, câte un punct scăzut la purtare. Elevul care întârzie la oră, după profesor, cel care primeşte observaţie din partea profesorului în timpul orei i se va scădea nota conform punctajului stabilit.

Semestrial dirigintele alege prin vot noii elevi observatori pentru disciplină şi învăţătură, un şef şi un adjunct pe fiecare rând de bănci. Fiecare elev observator va avea un caiet special pentru însemnări. Paginile caietului vor fi liniate pe coloane unde se va nota nr. curent, data, numele elevului, nr. curent al abaterii săvârşite  (se ia din regulamentul afişat în clasă), nota la purtare obţinută prin depuctare, numele şi semnătura a doi martori pentru abaterile grave.

Când elevul ajunge să primească nota 8 sau 7 la purtare, elevii observatori redactează o scrisoare către părinţii elevului. Partea întâi scrisorii va conţine informaţii despre purtarea şi învăţătura elevului, motivele pentru care a fost depunctat la purtare, situaţii când elevul nu şi-a făcut tema, nu a răspuns satisfăcător la un obiect etc. În partea a doua a scrisorii se vor arăta părţile pozitive ale elevului, speranţele de succes la învăţătură  şi purtare. Se face o copie a scrisorii care se semnează de către comandamentul clasei şi de prof. diriginte şi este trimisă părinţilor în plic deschis, prin elevul respectiv. Scrisorile vor reveni contrasemnate de către părinte şi vor fi păstrate de către prof. diriginte.

La ora de dirigenţie profesorul analizează cu elevii sancţiunile din săptămâna respectivă pentru a afla şi părerea celor sancţionaţi şi pentru a preveni unele abuzuri.

5. Observaţii finale.

Elevii de clasa a V-a pe care i-am condus au recepţionat fără probleme acest mod de lucru. Deja din primul trimestru comportamentul elevilor s-a transformat evident. La început, mai curând părinţii au fost mai reticenţi, unii invocând dezbinarea elevilor. La prima vedere procedeul pare complicat. Nu numai că nu este complicat, dar se simplifică şi se uşurează enorm munca dirigintelui şi a colectivului de profesori. Elevii fac totul.

În prezent nu există un program de norme de comportament gândite sistematic. Observarea şi notarea continuă a comportamentului de către elevi conduce la autocontrolul individual ca deprindere de viaţă. Cu timpul dispar reacţiile necontrolate, fiecare elev devine propriul observator şi evaluator al conduitei proprii înţelegând şi asumându-şi necesitatea diferitelor autoconstrângeri. Elevii nu mai coalizează la rău.

Autoexigenţa se formează ca urmare a conştientizării permanente a normelor de comportament înţelese şi asumate, norme care pot fi îmbogăţite continuu de la semestru la semestru şi de la an la an. Liniştea, ordinea, nu mai este asigurată de prezenţa profesorului deoarece orice abatere se notează de către elevi. Autocontrolul este asigurat permanent, atât în orele de curs cât şi în timpul pauzelor sau în timpul altor activităţi şcolare.  

Programul propus aici este un ghid. El poate fi prefecţionat şi extins prin contribuţia profesorilor şi elevilor. La clasele mari sau la vârta matură în viaţa socială se poate ajunge la un autocontrol al fiecaruia pentru sine, în cadrul unui program performant de autoperfecţionare, în raport cu înţelegerea superioară a relaţiei omului cu sine însuşi şi cu mediul inconjurător.