AVARIŢIA - UN VECHI MOTIV LITERAR

                                                                                                  prof. Rodica Ioana Obreja

 Colegiul de Ştiinţe „Grigore Antipa” Braşov

Acest articol prezintă un vechi motiv literar, avariţia,din clasicisam până la realism, prin prezentarea câtorva personaje literare celebre. Pornind de la părerea criticului Eugen Lovinescu legată de condiţia avarului şi a risipitorului sunt prezentate câteva opere literare care aduc în discuţie acest motiv literar.

Cuvinte cheie: motiv literar, avariţie, personaj literar.

Scriind, cu peste opt decenii în urmă, despre atitudinea imorală a vieţii şi a literaturii, Eugen Lovinescu se întreba, între altele, de ce avarul e considerat, în viaţă şi în literatură, ridicol şi odios, iar risipitorul e văzut cu îngăduinţă, cu simpatie chiar, când, mai potrivit ar fi să fie invers. Criticul considera că avarul nu-şi ruinează familia ci, pe căi mai dure, îi pregăteşte un viitor mai bun, în timp ce risipitorul nu are niciun fel de respect pentru bunurile lui şi ale altora fiind primejdios din punct de vedere social. Explicaţia acestui fenomen stă, după părerea criticului, în reacţia spontană a opiniei publice împotriva a tot ceea ce înseamnă rigori constrângătoare ale vieţii omului.

Avariţia e legată de egoism, avarul nu-şi ajută semenii, e mereu suspicios şi-şi păzeşte cu atenţie averea pe care caută să o sporească prin orice mijloace. Risipitorul, chiar dacă nu aduce beneficii familiei, poate lăsa impresia de altruism şi dărnicie pentru străini şi de aici, poate, simpatia faţă de el.

Euclio, eroul comediei Ulcica a lui Plaut, descoperă o comoară pe care însă o ţine ascunsă continuând să trăiască în mare sărăcie împreună cu fiica sa. Deşi are această comoară, se duce regulat să-şi încaseze bănuţul de argint pe care conducătorul cetăţii în care locuieşte îl dă cetăţenilor foarte săraci, când face baie plânge pentru că pierde prea multă apă, când bărbierul îi taie unghiile, le strănge şi le ia cu el, mai mult, îşi căsătoreşte fiica cu un bătrân foarte bogat, împotriva voinţei acesteia. Nu se cunosc aspecte legate de biografia lui, personajul e purtătorul unei singure trăsături, e un avar şi atât iar piesa urmăreşte să-l înfăţişeze doar în această manifestare a caracterului său.

Aspecte similare se regăsesc în lucrarea lui Moliere, Avarul, adaptare originală după comedia mai sus menţionată. Şi aici scriitorul e preocupat de a releva trăsăturile generale ale avarului, dezumanizarea acestuia. Tot sensul vieţii lui sunt banii, trăieşte în condiţii precare impunând acelaşi regim copiilor şi servitorilor; vrea să-şi căsătorească fiica cu un bătrân şi fiul cu o văduvă pentru a scăpa de grija dotelor. Se îndrăgosteşte de o tânără fără zestre şi se gândeşte că ar fi o soţie bună pentru că e crescută în sărăcie şi obişnuită cu puţin;renunţă însă uşor la ea, în favoarea fiului său, când i se dă caseta cu bani furată.Se povesteşte despre el că ar fi dat în judecată pisica vecinului pentru că i-a mâncat ce a mai rămas dintr-o friptură de berbec sau ca a furat ovăzul cailor. Totuşi, Harpagon păstrează aparenţele modului de viaţă ale „lumii bune”: are servitori şi caleaşcă, deşi servitorii sunt prost îmbrăcaţi iar caii de la caleaşcă înfometaţii, dă mese acasă atunci când interesele o cer. Ca şi la Plaut, nu ştim nimic despre biografia personajului, înainte de intrarea sa în scenă când are 60 de ani, şi mai nimic despre societatea în care trăieşte. Eroul întruchipează avarul în genere, aspaţial şi atemporal.

Abordarea motivului, la romantici, continuă în anume pivinţe tradiţia. Cavalerul avar din poemul dramatic al lui Puşkin, e, până la un punct, un zgârcit clasic. Are lăzi de aur, pe care le ţine ascunse în pivniţă, dar trăieşte precum cei mai săraci dintre muritori, locuieşte într-o cămară neîncăpătoare şi se hrăneşte cu coji uscate. Fiului său, tânar plin de calităţi, nu-i dă niciun ban, silindu-l să ducă o viaţă în umilitoare sărăcie iar când i se cere să-şi îndeplinească îndatoririle de tată, pentru a scăpa de scăpa de obligaţii, îşi calomniază fiul, acuzându-l că vrea să-l ucidă şi să-i fure averea. Avarul lui Puşkin e atât de împătimit de aur încăt numai vederea acestuia îi provoacă delicii inimaginabile. Coboară , uneori, în pivniţa secretă unde îşi ţine comoara, deschide lăzile cu bani, aprinde lumânări în faţa fiecăreia şi se desfată contemplând grămezile de aur sclipitor.

Din perspectivă romantică e văzut şi avarul lui Hasdeu, Sbierea, în drama istorică Răzvan şi Vidra. Căzut în mâinile lui Răzvan, el se consideră mort nu la gândul că fostul său rob l-ar putea ucide, ci pentru că haiducii i-au luat sacul cu bani pe care îl avea la el. Mai târziu, rob la poloni, refuză să se răscumpere, aşteptând un prilej fericit pentru a fi eliberat fără să plătească nimic. Până atunci se declară mulţumit că robia îi asigură suszistenţa , fără a-i afecta averea din ţară.

Gobseck e un personaj literar nu mai puţin memorabil decât Harpagon, mai complex însă. Viziunea scriitorului are amprente romantice dar e integrată direcţiei realiste pe care Balzac o inaugurează. Personajul e înfăţişat în cadru istoric, epoca de afirmare a burgheziei franceze şi sunt amănunţit evocate mediul apropiat în care trăieşte Gobseck, locuinţa, persoanele din preajmă. Până la un punct e dezumanizat de patima banilor:are o avere imensă dar nu doreşte ca lumea să-l ştie bogat. Nu trăieşte în mizerie, precum avarul lui Plaut ori cel al lui Puşkin, dar existenţa lui e modestă şi singuratică, cumpătată...de pensionar econom. Pentru ce adună bani? Avariţie dar şi ambiţie legată de conştiinţa puterii banului în societatea epocii lui. El nu e un simplu cămătar avar, sub această mască se ascunde o fire gânditoare cu licăriri de generozitate.În el trăiesc doi oameni: un avar şi un filozof, unul e meschin, celălalt e generos.

Grandet e un zgârcit tipic evocat de scriitor cu mijloacele artei realiste. Simplu dogar la origine, el s-a îmbogăţit treptat, folosindu-se cu abilitate de conjuncturi favorabile, în momente tulburi, la care s-au adăugat trei moşteniri în familie. Grandet nu e un filozof, ca Gobseck, nu e generos niciodată, e un împătimit de îmbogăţire şi Balzac prezintă amănunţit caracterul personajului, modul de viaţă, dezumanizarea sa treptată până la obsesia dementă din preajma morţii când se teme să nu-i dispară aurul şi banii.

     Costache Giurgiuveanu, personajul lui George Călinescu, diferă sensibil de avarii lui Balzac. Averea sa e în bună parte moştenită şi nu acumulată, precum la Gobseck ori Grandet, prin muncă şi speculaţii de anvergură, desfăşurate cu avariţie şi cu mare energie. Spre deosebire de avarii menţionaţi moş Costache e fricos, ezitant, fire slabă. Banii nu-i păstrează la bancă, ci îi ţine lângă el, ascunşi sub duşumea ori sub saltea.

Preocuparea de a strânge bani şi a face avere, caracteristică multor personaje din nuvelele lui Slavici, scriitor realist cu tendinţă spre clasicism, o regăsim şi în romanul Mara, cu deosebire la eroina al cărei nume dă şi titlul operei. Avariţia ei nu este însă de aceeaşi natură cu a avarilor amintiţi până acum. Banul o obsedează, îl preţuieşte dar nu-i întunecă judecata, nu-i impune privaţiuni, nici la mâncare, nici la îmbrăcăminte şi nu-i alterează dragostea foarte puternică pentru copii. În cazul Marei există o proporţie egală de zgârcenie şi afecţiune maternă, de hotărâre bărbătească şi sensibilitate femeiească.

De o structură aparte este avariţia lui Hagi –Tudose din nuvela cu acelaşi titlu de Delavrancea. El nu e cămătar, precum Harpagon sau Gobseck, are o prăvălie cu personal redus, pe care-l supraveghează cu străşnicie iar sursa averii sale e chiar avariţia care depăşeşte orice închipuire. Personajul îşi impune mari privaţiuni pentru a strânge bani: trăieşte în mizerie, într-o casă întunecoasă, se hrăneşte doar cu pâine şi bragă ori „ciuguleşte” de prin prăvălii prefăcându-se ca vrea să cumpere şi gustă marfa. Nu are familie pentru că e conştient că o nevastă şi copii presupun cheltuială.

Sfârşitul avarului, în literatura romantică şi naturalistă, da, uneori, şi în cea realistă, e tragic. Moartea nu vine natural, ci e datorată unui şoc emotiv ce-şi are originea tot în avariţia personajului. Aşa mor cavalerul avar, Sbierea, Costache Giurgiuveanu, sfârşit simbolic în care poate fi descifrată o condamnare radicală a unui viciu vechi de când lumea.

Bibliografie:

Păcurariu, Dim., Teme. Motive. Mituri, Editura Albatros, Bucureşti, 1990

Lovinescu, Eugen, Scrieri, I, Editura Cartea Românească , Bucureşti, 1969

        C’est un article qui parle d’un ancien motif littéraire, l’avarice, en présentant quelques personnages célèbres de la littérature.