BISERICA, PEDAGOG DESĂVÂRŞIT

PENTRU TÂNĂRUL CONTEMPORAN

prof. Ciprian Nazare

Colegiul Tehnic „Traian”, Galaţi

Biserica dreptmăritoare, pornind de la porunca Mântuitorului Iisus Hristos, asumă dintotdeauna o responsabilitate învăţătorească.

După Învierea Sa, imitând modelul trimiterii Sale de către Tatăl în lume, Mântuitorul Hristos trimite Apostolii la propovăduirea Evangheliei zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile să păzească toate câte v-am poruncit vouă”[1].

Într-un context anterior îndemna iarăşi: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”[2]. Şi încă: „Voi să nu numiţi pe nimeni învăţător pe pământ căci Cel Unul este Învăţătorul vostru, Hristos”[3].

Mai târziu, Apostolul Iacov, avertiza asupra imensei responsabilităţi pe care o asumă activitatea de a învăţa pe cineva, învăţătorească: „Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că noi, învăţătorii mai mare osândă vom lua”[4].

În societatea contemporană, şi dintotdeauna, rolul Bisericii este complementar educaţiei oferite în familie şi şcoală. Biserica învaţă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi”[5]. Este singura poruncă căreia îi urmează şi făgăduinţa: „ca să-ţi fie bine”. În acelaşi timp Apostolul îndeamnă: ”Şi voi, părinţilor, creşteţi copiii voştri în învăţătura şi frica de Domnul”[6].

Îndemnul Bisericii nu este deci unul contradictoriu, de alternativă, Biserica presupune constant aportul familiei, şcolii cât şi comunităţii. Ea are menirea să completeze, să cizeleze, să desăvârşească, ţintind spre o formare-dezvoltare armonioasă a personalităţii umane. Iar când spunem personalitate desemnăm actualizarea necontenită a capacităţii omului de a se dărui: clădirii destinului personal, comunitar-social, universal-cosmic.

Biserica vine apoi cu un bagaj cultural - Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, întreaga literatură duhovnicească -, o înţelepciune ziditoare de suflet, de conştiinţe - rod al experienţei ecleziale, de viaţă -, mângâind poporul lui Dumnezeu[7], zidind viaţa omului , a comunităţii, cosmosul întreg[8], îndemnând spre o desăvârşire a fiinţării spre celălalt, spre întreaga creaţie, spre Dumnezeu.

În cazul Sfintei Scripturi avem un „bagaj de viaţă” inspirat de Sfânta Treime precum adevereşte proorocul: „... cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie”[9].

Inspiraţia Sfintei Scripturi o experimentăm şi astăzi asemenea unui glas, fără de glas în exterior, unui Cuvânt în interior, pe care profetul îl aude lămurit, fără a forţa înţelegerea, cunoaşterea, sensibilitatea realităţilor lui Dumnezeu.

Experienţa de viaţă a Bisericii solicită din partea noastră însă o dublă voinţă: culturală şi spirituală. Şi toate spre înduhovnicirea noastră, a semenilor - prin exemplul nostru bun -, a cosmosului întreg.

Această dublă voinţă are o dimensiune cosmică, profund ecologică, căci Fiul lui Dumnezeu este Cel prin Care „toate s-au făcut” şi „fără de Care nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”[10].

Ca Iubire, Fiul lui Dumnezeu, doreşte să ne iubim unii pe alţii precum El ne-a iubit pe noi. Să luăm adică iubirea Sa faţă de noi, cum o simţim fiecare, şi aşa să o aplicăm aproapelui – ca model, tipar sau matriţă. Doreşte să fim unii în alţii şi, cu toţii, în Sine Însuşi, căci iubirea transferă viaţa celui care iubeşte în persoana iubită. Fiinţa persoanelor iubite devine astfel conţinutul - şi existenţa -, celui care iubeşte.

Acesta este modul deosebit al rămânerii noastre în ceilalţi - şi a celorlalţi în noi -, în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în noi[11].

În acest moment viaţa celui care iubeşte devine o veşnicie vie, personală, ipostatică în sensul fiinţării fiecăruia atât într-un ipostas propriu cât şi în ipostasele persoanelor iubite. O identificare cu semenii iubiţi şi, a tuturor, cu Dumnezeu.

Totodată, Biserica vine spre noi cu un ritm liturgic, alcătuit din Sfintele Slujbe şi Sfintele Taine. Se deosebeşte Sfânta Liturghie, Taina Mărturisirii şi Taina Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Toate destinate formării în noi unui simţ spiritual, duhovnicesc, estetic devenind dispuşi să asumăm, jertfelnic, valorile spirituale autentic creştine: iubirea, dreptatea, iertarea, mila. O îngrijorare faţă de cosmosul întreg.

Ora de Religie în şcoală, această lucrare informativ-formativă, reprezintă apoi o adevărată oportunitate în vederea formării unui caracter moral dar şi aprofundării, pe alocuri ştiinţifice, a adevărului revelat - ca realitate transcendentă, absolută. La acest nivel, Biserica are un mandat divin de a fi implicată, cu toată responsabilitatea, căci „ ... pe unii i-a pus Dumnezeu învăţători ..”[12] spre zidirea Bisericii, Trupul lui Hristos.

Prin lucrarea socială, filantropică, Biserica - în colaborare cu credincioşii -, contribuie încă decisiv la realizarea stării de comunicare, cunoaştere, comuniune – în comunitate. Contribuie la scăderea individualismului societăţii contemporane în care semenii noştri, mai puţin privilegiaţi, aşteaptă o implicare mai adevărată în social, într-o existenţă ontologic orientată „spre celălalt”, spre noi înşine.

Se impune să nu ne îndepărtăm de Biserică, de preocupările ei, care ne vizează prioritar, încât Biserica asumă responsabilităţi religioase, culturale, sociale, formative.

Conştientă de gravitatea chemării, pe care o asumă cu multă demnitate, Biserica doreşte să ridice poporul român prin cultură, cultivarea unor preocupări frumoase, sensibile, grave, responsabile.

Vrednică de menţionat, nu în cele din urmă, este activitatea tipografică a Bisericii. Cărţi de zidire sufletească, ediţii ale Sfintei Scripturi, cărţi de rugăciune, cultură teologică şi universală, cărţi de slujbă văd lumina tiparului necontenit încât, pe bună dreptate, marele gânditor român, Petre Ţuţea afirma: „Religia - în toate dimensiunile ei, transformă poporul român într-o masă de oameni culţi”[13].