CLASIC ŞI MODERN ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ROMÂNESC

Prof. înv. primar: Dobrea Monica

Şcoala Gimnazială „Emil Racoviţă” Oneşti, judeţul Bacău

„Consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai târziu să lumineze cu lumină proprie.” Plutarh

Sistemul actual de învăţământ din ţara noastră este rezultatul valorificării creatoare a tradiţiilor valoroase care se cristalizează de-a lungul unei îndelungate evoluţii istorice.

În toate timpurile, dar în special în ultimii 25 de ani, oamenii de cultură au cultivat ideea prin care se consideră că numai prin educaţie şi cultură se poate accelera unitatea spirituală a Europei.

În România, după anul 1989, educaţia axiologică s-a introdus în toate nivelurile curriculum-ului, printr-o manieră pregnantă în toate ştiinţele educaţiei. De aceea, începând cu învăţământul primar sunt introduse în planul de învăţământ educaţia moral-civică, educaţia religioasă şi disciplinele opţionale, cum ar fi: educaţia ecologică, comunicarea prin literatură şi artă etc.

Ioan Jinga aprecia că „şcoala e singura în măsură să asigure armonizarea factorilor care îşi pun amprenta asupra fizionomiei morale a fiecărui individ, pentru că ea deţine nu doar programe de formare, ci şi o tehnologie (...) prin intermediul căreia trăsăturile de personalitate se modelează firesc, în procesul nemijlocit al muncii şi al vieţii.”

Abordarea realităţii din această perspectivă a determinat o revizuire a coordonatelor curriculum-ului întregului proces instructiv-educativ, astfel încât să se conducă spre:

• redarea potenţialului creativ al naţiunii;

• amplasarea individului, ca fiinţă liberă, autonomă şi conştientă de sine, în centrul politicii educaţionale;

• restabilirea unui echilibru normal între oferta de educaţie şi cultivarea valorilor;

• crearea de posibilităţi pentru dezvoltarea adecvată, diferenţiată a tuturor categoriilor de indivizi;

• dezideologizarea învăţământului în toate segmentele şi dimensiunile sale;

• redarea statutului şi rolului educativ instituţiei de învăţământ;

• corelarea sistemelor educaţionale cu ansamblurile cultural-formative ale întregii societăţi;

• respectarea demnităţii umane şi ale drepturilor fundamentale ale omului;

• dezvoltarea respectului mutual dintre părinţi şi copii;

• dezvoltarea devotamentului pentru cauza păcii;

• formarea sensibilităţii în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător;

• crearea posibilităţii unei mai mari circulaţii a „obiectivelor educaţiei”în înteriorul sistemului de învăţământ;

• favorizarea saltului de la intruire la autoinstruire, de la educaţie la autoeducaţie.

Aceste coordonate confirmă stabilitatea unei direcţii de evoluţie a educaţiei – „permanenţa educaţiei permanente”. O asemenea direcţie nu exclude, ci dimpotrivă angajează flexibilitatea educaţiei permanente, posibilă şi necesară în termeni de creativitate socială.

În învăţământul românesc actual, încă din anul 2012, se urmăreşte organizarea interdisciplinară a activităţii didactice, în învăţământul primar. Se propune formarea şi dezvoltarea competenţelor la elevi. Acestea permit transferul a ceea ce se ştie în modalităţi de rezolvare a situaţiilor-problemă. Pentru a se ajunge la formarea competenţelor, este nevoie de abordarea interdisciplinară a curriculum-ului.

Abordarea interdisciplinară presupune dezvoltarea capacităţii de a transfera eficient, de a sintetiza şi de a aplica cunoştinţele, deprinderile, competenţele acumulate prin studierea diverselor discipline în vederea rezolvării unor situaţii problemă.

Ideea de bază a interdisciplinarităţii constă în faptul că aparatele conceptual şi metodologic ale mai multor discipline sunt utilizate în interconexiune, pentru a examina o anumită temă, problemă şi, mai ales, pentru a dezvolta competenţele integrate, transversale, cheie şi interdisciplinare.

În procesul de învăţare, elevii acumulează un ansamblu de cunoştinţe, deprinderi, atitudini. Pentru a-i ajuta în identificarea legăturilor dintre ideile şi procesele presupuse de o disciplină de studiu, dar şi a celor dintre ideile şi procesele presupuse de discipline diferite, precum şi legătura acestora cu lumea exterioară şcolii, este necesară realizarea unui curriculum integrat.

Curriculum, în sens restrâns, reprezintă ansamblul acelor documente şcolare în care se valorifică interdependenţele dintre obiective, conţinuturi, metodologie şi strategiile de evaluare.

A integra înseamnă a pune în relaţie, a coordona şi a îmbina părţi separate într-un întreg funcţional unitar şi armonios.

Din perspectivă didactică, integrarea presupune asocierea diferitelor obiecte de studiu, din acelaşi domeniu sau din domenii diferite, în una şi aceeaşi planificare a învăţării.

La nivelul curriculum-ului, integrarea reprezintă stabilirea de relaţii clare de convergenţă între cunoştinţele, capacităţile, competenţele, atitudinile şi valorile care aparţin unor discipline şcolare distincte.

Caracteristicile curriculum-ului integrat:

• combinarea şi stabilirea de relaţii dintre disciplinele de studiu;

• crearea de legături între concepte, fenomene şi procese din diferite domenii;

• rezultatele învăţării sunt puse în corelaţie cu diferite situaţii de viaţă;

• desfăşurarea activităţii integrate de tipul proiectelor;

• curriculum integrat are ca principii organizatoare unităţile tematice;

• acest tip de curriculum prezintă flexibilitate în gestionarea timpului şi în formele de organizare ale elevilor.

Predarea integrată are ca punct de reper o tematică unitară, comună mai multor

discipline de studiu. Punctul de plecare în proiectarea şi implementarea curriculum-ului îl constituie elevul şi experienţa sa anterioară.

Caracteristicile predării integrate:

• angajează responsabil elevul în procesul de învăţare;

• încurajează comunicarea şi relaţiile interpersonale prin valorificarea valenţelor formative ale sarcinilor de învăţare în grup;

• transformă profesorul în factor de sprijinire, de mediere şi de facilitare în activitatea de predare-învăţare;

• se intensifică relaţiile dintre concepte, idei, practici şi teme, ceea ce conduce la profunzimea şi trăinicia cunoştinţelor;

• se bazează pe abilitatea profesorului pentru integrarea curriculară.

Treptele care se disting în abordarea integrată a curriculum-ului:

• monodisciplinaritatea – acţiunea de abordare a unui proiect din perspectiva unei singure discipline;

• multidisciplinaritatea – abordarea unei teme din perspectiva mai multor discipline independente;

• pluridisciplinaritatea – studierea unei discipline din perspectiva mai multor discipline;

• interdisciplinaritatea – interacţiunea deschisă între anumite competenţe sau conţinuturi interdependente, proprii mai multor discipline;

• transdisciplinaritatea – gradul cel mai înalt de integrare a curriculum-ului, care duce la apariţia unor noi câmpuri de investigaţie, la proiecte integrate sau programe de cercetare care valorizează o nouă paradigmă.

Consider că beneficiile interdisciplinarităţii, din perspectiva învăţării, sunt foarte multe.

Este un deziderat ca acest tip de organizare a activităţii didactice să se regăsească la toate nivelurile de şcolaritate.

Indiferent de momentul istoric în care vorbim despre sistemul de învăţământ românesc, acesta are un caracter puternic umanist şi oferă condiţii prielnice valorificării optime a capacităţilor şi aspiraţiilor fiecărui copil.

L. Ciolan afirma: „Succesul în viaţa personală, profesională şi socială e dat tocmai de

capacitatea de a ieşi din cutia disciplinară, de capacitatea de a realiza conexiuni care să conducă la realizarea eficientă a problemelor concrete.”

Bibliografie:

Văideanu George – „Educaţie şi valori”, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1997;

Nicola Ioan– „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2003;

Manolescu Marian(colaboratori) – „Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici”- suport de curs, Bucureşti, 2012.