COMUNICAREA DIDACTICĂ

prof. înv. primar Răvășel Oana – Cătălina,

Școala Gimnazială Dobrun

Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.

Esenţiale pentru actul comunicării sunt:

·         relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri,

·         schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,

·         modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajați.

Analizată din perspectivă psihopedagogică, comunicarea didactică prin dialog euristic apare ca un model interactiv, profesorul și elevul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor, creându-se între ei o relaţie de schimb de idei, de corectări şi completări.

Profesorul este un actor. El joacă un rol. Modul de transmitere a informațiilor, mesajul în sine, prezența sa, entuziasmul, implicarea, convingerea sa, pasiunea, siguranța, ținuta, postura, sunt elemente care asigura reușita procesului didactic. Toate aceste elemente alcătuiesc comunicarea didactică.

Particularități ale comunicării didactice

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane:

·         se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală, paraverbală şi vizuală, dar mai ales forma combinată;

·         mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare;

·         stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de structura lui psihică;

·         mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ-demonstrativă şi este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentru a fi înţeles de elevi;

·         comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutorul unor retroacțiuni (feed-back şi feed-forward), înlocuind blocajele care pot să apară pe parcurs.

În cadrul interacțiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogică îndeplinește mai multe funcții: funcţia informativă, de transmitere a mesajului didactic şi educativ; funcţia formativă, de stimulare a gândirii şi a imaginaţiei la elevi; funcţia educativă, de transmitere a influenţelor educaţionale, de coeziune şi afirmare a grupurilor şcolare; funcţia de evaluare şi reglare a procesului de predare - învăţare; funcţia de rezolvare a problemelor educaţionale şi a conflictelor şcolare.

Competența comunicațională pentru profesor presupune achiziții de cunoștințe și abilități din mai multe domenii:

·         cunoașterea influenței contextului comunicațional asupra conținutului și formei comunicării, precum și adaptarea comportamentului de comunicare la acesta;

·         cunoașterea regulilor comunicaționale și a impactului comunicării paraverbale și nonverbale în cadrul comunicării didactice;

·         cunoașterea psihologiei umane și școlare, abilitate de relaționare cu elevii;

·         cunoașterea culturii interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal diferă de la o cultură la alta, iar ceea ce este considerat eficient în comunicare pentru o cultură poate fi ineficient pentru o alta.

În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă ca are o vocație în aceasă direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competența de comunicare se va manifesta și prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecați, nici manipulați, ci cei care le oferă sentimentul de siguranță și libertatea comunicării.

Bariere în comunicarea didactică

Comunicarea poate fi obstrucționată sau doar perturbată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată și cea percepută, putând fi legați de oricare dintre componentele comunicării (emițător, mesaj, canal, receptor) sau de interacțiunea lor.

Dintre aceștia cei mai importanți sunt :

Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emițătorului în raport cu receptorul pot cauza răstălmăciri ale mesajului de către acesta din urmă.

Probleme semantice – specialiștii au tendința să folosească un jargon profesional, crezând ca și ceilalți îl pot întelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înțeles pentru persoane cu un nivel de școlarizare scăzut.

Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealistă și este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înțelege pe ceilalți în mod adecvat.

Diferente culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri și simboluri diferite.

Alegerea greșită a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informație și de asemenea și momentul trebuie să fie bine ales – o situație urgentă nu are sorți să fie îndeplinită dacă este cerută la sfârșitul orelor de program sau la sfârșitul săptămânii.

Lungimea excesivă a canalelor – o rețea organizațională complicată duce la o comunicare lentă.

Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atenția.

Principalele bariere umane în cadrul unei comunicări eficiente sunt : fizice (deficiențe verbale, acustice, amplasament, lumină, temperatură, ora din zi, durata întâlnirii, etc.);semantice (vocabular, gramatică, sintaxă, conotații emoționale ale unor cuvinte); determinate de factori interni: implicare pozitivă (ex: Îmi place Ion, deci îl ascult); implicare negativă (ex: Mirela m-a bârfit acum 1 an, deci interpretez tot ce spune ca fiind împotriva mea); frica; diferențele de percepție; concluzii grăbite; lipsă de cunoaștere; lipsă de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depășite este lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul emițătorului); emoții (emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării); blocajul psihic; tracul.

Între obstacolele ce apar mai frecvent în comunicarea didactică, menţionăm: supraîncărcarea (determinată de criza de timp, dar şi de dorinţa unor profesori de a nu omite lucruri importante); utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil (sau greu accesibil) elevilor; dozarea neuniformă, în timp, a materialului de predat; starea de oboseală a elevilor /studenţilor sau indispoziţia profesorului; climatul tensionat sau zgomotos.

Pentru perfecționarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea respectarea unor reguli de către profesori, între care menţionăm:

·         vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);

·         încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);

·         ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje;

·         folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de regulă, orală şi vizuală, concomitent);

·         repetarea mesajelor mai complexe.

Într-o lume în continuă mișcare, transformare și evoluție, formarea competențelor de comunicare - atât ale cadrului didactic cât și ale elevului - constituie un imperativ al învățământului românesc.

Bibliografie:

·         Iucu, Romiță, Managementul și gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iași, 2001;

·         Leroy, Gilbert, Dialogul în educație, E.D.P., București, 1974;

·         Stan, Emil, Managementul clasei de elevi, Editura Teora, Bucureşti, 2003;

·         Ulrich, Cătălina, Managementul clasei de elevi – învăţarea prin cooperare, Editura Corint, Bucureşti, 2000.