CUNOAŞTEREA DE SINE PRIN ÎNTÂLNIREA CU DUBLUL

ÎN ROMANUL FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU DE SORIN TITEL

                                                                                                            Prof. dr. Ramona Nedea

Colegiul Tehnic Buzău

Articolul de faţă îşi propune să evidenţieze tema modernă a cunoaşterii de sine în romanul lui Sorin Titel, Femeie, iată fiul tău. Această temă este analizată din perspectiva întâlnirii personajului cu dublul său.

Cuvinte cheie: cunoaştere, dublul, oglinda, mal de vivre

In Femeie, iată fiul tău  este prezentă o altă o temă a modernităţii, cunoaşterea de sine prin întâlnirea cu dublul, cu celălalt. Tema dublului nu este tratată prin vechea formulă  a „qui pro quo - ului”, ci, mai degrabă, ontologic, două dintre personaje găsindu-şi undeva în lume dublul. Sosiile, cei doi mai slabi, mor şi fiecare dintre cei care rămân în viaţă trăieşte parcă pe seama dublului său mort. Marcu, ordonanţa, este ucis pe front, de unde Ivo Filipovac se întoarce nevătămat, ducând apoi o existenţă fericită şi îndelungată alături de familia sa. Roger La Fontaine moare în accidentul din care Marcu, pictorul, reuşeşte să scape. Personajele care mor iau, într-un fel, răul asupra lor. Marcu, ordonanţa nu îşi divulgă identitatea atunci când primeşte bătaia cruntă destinată ofiţerului. El îi explică mamei, Sofia, venită să-l vadă la spitalul de la Seghedin, rostul gestului său: „Trebuie să-i arăt lui domnul ofiţer că mi-e frate bun, chiar dacă nu suntem ieşiţi din aceeaşi mamă; trebuia să fac ceva pentru el, mă înţelegi, măicuţă?” (Femeie, iată fiul tău).

Dublul poate fi complementarul nostru, însă, cel mai adesea, reprezintă adversarul care ne invită la luptă. În tradiţiile străvechi, întâlnirea cu dublul este un eveniment nefast, uneori chiar o prevestire a morţii[1]. Această semnificaţie nefastă o are simbolul dublului şi la Sorin Titel, Eugen Negrici considerând moartea dublului ca ispăşire pentru atingerea nepermisă de Fatum a perfecţiunii absolute[2]. Destinul celor două perechi de dubli – Marcu, ordonanţa şi Ivo Filipovac, ofiţerul şi Marcu, pictorul şi Roger La Fontaine – stă sub semnul sacrificiului, al jertfirii uneia dintre fiinţe pentru salvarea celeilalte, ideea care s-ar desprinde ar fi aceea că mântuirea nu e posibilă decât prin sacrificiu. Dublul ar juca aici rolul îngerului păzitor, cel care, pentru  a salva o parte din noi, este sacrificat[3].

Personajul Marcu, în ambele sale  ipostaze, este un om ca toţi oamenii, un om banal, până în momentul în care intervine surprinzătoarea şi, totodată, înmărmuritoarea apariţie a „celuilalt”. Întâlnirea cu celălalt are loc în oglindă, iar asemănarea lor, o dată relevată, lasă să se înţeleagă de ce unul trebuie să piară, ei constituind părţile unui întreg.

Oglinda apare ca o

„poartă magică între realitate şi iluzie, este, totodată, o replică a realităţii; oferă o similitudine aparentă şi are funcţii magice; ea revelează lumea eliberată de timp (...), simbol al regăsirii şi element simbol al atitudinii narcisiste, simbol al dublării în plan real (şi nu în ultimul rând), simbol al morţii, o replică, o reflectare a vieţii”[4].

            Din cele mai vechi timpuri, oglinda apare ca un obiect al cunoaşterii şi al autocunoaşterii şi, în acest roman, pe lângă existenţa obiectului ca atare, se poate vorbi de personaje – oglindă, copie fidelă a celui care se priveşte în oglindă. Oglinda favorizează iluzia,  fiind locul efemerului, derealizând astfel subiectul până la refuzul vieţii; ea este, în acelaşi timp, locul unui transfer, spaţiul în care subiectul se deghizează, intrând astfel în legătură cu fantasmele lui: ficţiunea oglinzii refuză distincţia rigidă dintre real şi imaginar, permiţând o dialectică mult mai subtilă a subiectului. Oglinda eliberează un spaţiu de joc între vizibil şi invizibil, între real şi vis cu ajutorul căruia subiectul se măsoară, proiectându-se în imagini şi ficţiuni a căror dezvăluire o stăpâneşte[5]. Oferind o dublă privire, oglinda le ajută pe personajele masculine să se autocunoască. Apărând ca imagine în oglinda celuilalt, eroii – Marcu (ordonanţa), Ivo (ofiţerul), Marcu (pictorul) şi Roger – devin „spectacol pentru ei înşişi sub o privire exterioară: a se vedea şi a fi văzut, a se cunoaşte şi a fi cunoscut sunt acte solidare ce pun în mişcare noi perspective şi anticipează un nou adevăr”[6]. Adevărul pe care îl anticipează este acela că Marcu pictorul pare că moşteneşte, pe lângă înfăţişarea şi trăsăturile bunicului său, şi acelaşi „mal de vivre” al acestuia.

Al doilea Marcu pare conştient că repetă o existenţă, de unde şi predispoziţia sa spre autocunoaştere, spre introspecţie. Este curios şi doreşte să recupereze momente fericite sau mai puţin fericite din existenţa înaintaşului său, întorcând spatele lumii şi descoperind în sine pe un altul, ca şi când o ciudată asemănare de destin îl leagă de strămoş. În legătură cu  acest lucru Jung scria că

„Am o senzaţie foarte puternică de a mă afla sub influenţa unor lucruri sau probleme lăsate neterminate şi fără răspuns de către părinţii şi bunicii mei, precum şi de către strămoşii mai îndepărtaţi. (...). Astfel, am avut dintotdeauna impresia că şi eu aş avea de răspuns la întrebări puse de destin străbunilor mei, dar la care, deocamdată, nu s-a găsit răspuns sau că ar trebui ca eu să desăvârşesc sau măcar să continui lucruri pe care cei de dinaintea mea le-au lăsat nerezolvate”^[7].

Marcu pictorul aşteaptă şi el nişte răspunsuri de la părinţii lui, legate de povestea unui unchi de-al său, căruia îi semăna, fapt ce provocase o mare tulburare în familia sa. Cuvintele familiei sale -  „Numai firea lui să n-o ai” – i-au provocat lui Marcu o serie de întrebări la care primea răspunsuri pe jumătate, disparate şi confuze, chipul străbunului său rămânând neclar, învăluit într-un fel de pâclă. Familiei îi era teamă ca această asemănare să nu aibă unele înţelesuri mai grave şi de aceea vorbeau despre celălalt cu neplăcere şi cu o evidentă enervare. Stărui totuşi, vrând să afle povestea până la capăt despre omul care a fost „altfel decât ceilalţi”. În ce a  constat acest „altfel”, n-a aflat niciodată, povestea fiind spusă doar pe jumătate, fără cap şi fără coadă, greu de reconstituit pe de-a-ntregul. Şi el va continua povestea unchiului său, povestea unei vieţi pe care nu o poate trăi din plin, de care nu se poate bucura, purtând povara  singurătăţii şi a nefericirii. Strănepotul moşteneşte astfel acea inapetenţă de a trăi, acel „mal de vivre” ale înaintaşului.

Eroul se poate cunoaşte, aşadar, prin apropiere de sine, dar un sine existent anterior naşterii sale, el fiind „pedepsit” să fie doar o „copie”, o repetare, de-sacralizare a celui „de demult”, a „celui dintâi”.

Bibliografie:

Chevalier, Jean,  Gheerbrant, Alain,  Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1993, vol. I-III

Jung, Carl Gustav, Amintiri, vise, reflecţii, traducere şi notă de Daniela Ştefănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

Melchior-Bonnet, Sabine,  Istoria oglinzii, traducere  de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Editura Univers, 2000

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2006, ediţia a II-a

Rank, Otto,  Dublul. Don Juan, traducere de Maria Vicol, prefaţă de Petru Ursache, Iaşi, Institutul European, 1997