DEPEIZAREA EGOULUI ÎN ROMANUL SUPERREALIST

de Ştefan Lucian MUREŞANU

Cuvinte cheie: superrealism, romancier, privaţiuni, mafie, drogat, aurolac, egoul, fiind, cerc strâmt, teluric, energii, cosmic, stigmat, real.

            Romanul superrealist este creaţia literară a secolului al XXI-lea, un început cu traume care şi-a pus amprenta pe omul creator, dând la iveală nerealizările materiale şi sentimentale ale societăţii care se supranumeşte super ok. Este noua entitate a furiei introvertite, a eşecului cu înăbuşiri viciate, a celui ce crede că niciodată nu va mai avea vreo scăpare de a se vedea împlinit. Este un timp bolnav al celor ce cred că toţi trebuie să se privatizeze, să-şi caute o meserie de rob în amăgirea existenţei şi a fiindului debusolat. Câţiva, care au luat din fugă totul, fiind reali în dospirea unui aluat clăbucit şi smuls din faţa celor mulţi, cu mâinile lor murdare, de la cei ce aşteptau cuminţi o lege normală de convieţuire umană, fac legi ejectate şi toaletizate în intimităţi improprii, cu care de altfel gândesc.

            Romanul superrealist necesită o analiză atentă asupra actului de desfăşurare a acţiunii dar şi un studiu caricatural al personajelor. Acestea sunt limitate la cuvinte simple, vulgare, un dialog excremental, din care lesne deduci potenţialul de exprimare, la care sunt folosite puţine cuvinte, aparent banale însă cu un substrat din care tragi concluzia unei existenţe închise. Existenţa închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt, închis, care sufocă egoul survenind dispariţia umbrei nocturne. Odată pierdută apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reţinut de profani în realizarea planului deusian, pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ.

            Romanul superrealist macină de multe ori cuvinte absurde, le scămoşează şi le întinde ca pe nişte intestine de capră, pe gardul văruit al fiindului, pentru că, de acolo, cel pornit să irumpă realul cititorului, în realitate, îl secătuieşte de imagini. Cine se doreşte umbrit de trivial tânjeşte la exhibiţionism, care nu este un păcat netolerat însă dorit în intimitatea fiecăruia, pentru a nu cădea în ridicol. Vorbele sunt exprimări sonore, şir de cuvinte cu sau fără înţeles care, dacă nu ar avea intensitate şi denivelări accentuale, nu ar însemna nimic pentru auditorul avid de informaţie. Informaţia se transmite pentru a impresiona, pentru a atinge dimensiunile existenţiale ale furiei fiindului. Scrise, cuvintele absorb interesul cititorului şi, de multe ori, rămân doar semne imprevizibile observate vizual însă insuficient conştientizate. Creaţia superrealistă trezeşte interese, de multe ori meschine pentru că termenii sunt triviali şi excitanţi în mintea absorbită de sărăcie a diluatului. Romancierul superrealist, trăitor în vremuri vitrege de lumină, sădeşte sămânţa în întunericul spinos al termenilor triviali, dătători de foame pseudointelectuală profanilor, care o acceptă şi o îngurgitează lacomi, nu citind-o, ci auzind-o înăbuşit, în coclaurile personale, ridicate la rang de birou şi funcţie, tapisate cu diplome a căror stemă este banul.

             Stigmat al aurolacului cuvântul din romanul superrealist se coboară la nivelul de stradă, de putreziciune şi dezgust din partea literatului, de snobism şi agresiune din partea profanului. Personajele sunt entităţi ce îşi doresc să trăiască, nu cunosc cum însă fără să aibă o activitate sau un succes al fiindului în nefiind decât să aibă banul, care să îl facă stăpân viciat, puternic peste toţi cei care sunt obligaţi să i se închine, slugi amorfe din acelaşi aluat cretin de dezvoltare cu al său, rupţi în permanenţă de mijloc, un embrion greşit genetic. Literatul surprinde viaţa aşa cum se extinde din mentalitatea entităţii-om fie că este european, american sau de oricare altă spaţialitate continentală.  Parcurgem un secol instabil din toate punctele de vedere: mental şi aici aş menţiona spiritual, moral, conceptual. Toate sunt, pentru cei mulţi şi lipsiţi de cultură, stări ce favorizează, din partea profanilor aflaţi pe scaunul înalt al puterii, manipularea, decesul sumbru a ceea ce ne-am dorit şi am suferit din cauza lipsei de cultură, o degradare continuă a civilizaţiei omeneşti. Şi aceasta nu numai în societatea noastră românească, ci în toate societăţile, care au rămas pur şi simplu vii, pe mapamond.  Cădem încet şi sigur într-un abis dorit de cineva, care cunoaşte că sfârşitul gândirii noastre se apropie. Totuşi, vor fi puţini cei care vor putea rezista transferului de la ceea ce suntem, în momentul de faţă, la ceea ce s-ar putea să devenim, într-un viitor foarte apropiat. Literatul superrealist atrage atenţia prin scrisul său că omul, în viaţa de dincolo, nimic nu ia, ca element material, decât ceea ce materia lui cenuşie a cuprins ca stare superioară de detaşare de teluric. Elementele chimice ale corpului uman se vor uni, cu elementele active ale pământului, refăcând unitatea care a produs facerea.

            Se constată în romanul superrealist o luptă între două situaţii: vulgaritate şi ascensiune. Ascensiunea este o dorinţă a eului care dispare în vulgaritate, compătimit de literat şi succedat de profani. Răul se poate naşte şi dintr-un bine însă greul este în voinţa celui căzut de a se mai putea ridica spre lumea cosmică, pe care o repugnă şi nu are încredere în ea, pentru că această lume nu îi oferă mirosul sodomic al gloatei de insuficienţi. Personajele sunt trăiri reale ale unor segmente de viaţă negative, posedate de energii viciate insuficient de realizate, cu gândiri întunecate şi străfulgerări nervoase umbrite de oboseala permanentă a trupului. Romancierul îl prezintă ca om, mergător şi doritor de viaţă dar el, personajul, se smulge către o lume greu de identificat, fuge de tot ceea ce se poate identifica în persoana lui ca o entitate spre un neînţeles absurd, respingând ajutorul propriei conştiinţe. În romanul secolului XXI personajul, care nu are vârstă atunci când singur îşi vinde capacităţile sau când, pur şi simplu, este luat şi vândut pentru alţii ca un obiect este sclavul, drogatul, mafiotul, sceleratul, sodomistul, împricinatul unui altuia, care are banul, pistolul, într-un cuvânt puterea nelimitată asupra fiindului său. Fiindul nu este altceva decât perioada pe care entitatea-om o are de trăit pe pământ, bine sau rău prins în cercurile energiilor de care singur are puterea să şi le aleagă. Nu i se impune să se drogheze, decât dacă doreşte. Nimeni nu îl trimite în lanţul subjugării sexuale, decât dacă slăbiciunea lui este foarte mare şi îndreptată spre un astfel de viciu, ca de altfel şi cel al consumului exagerat de alcool. Nimeni nu îl târăşte în bandele mafiote decât dacă impulsul său energetic nu îşi găseşte veriga înrobitoare într-o astfel de rocadă infecţioasă a fiindului. Suntem stăpâni pe propria noastră conştiinţă şi avem puterea, numai dacă vrem să spunem nu energiilor amăgitoare ale răului. Din această existenţă a realului lumii secolului al XXI-lea, romancierul, trăitor de vremuri forţate privaţiunilor materiale şi spirituale, îşi alege exponatele, le dă viaţă în creaţia sa superrealistă, şi îi lasă în libertatea deplină a rostului lor jignitor asupra egoului fiind.