DESPRE PROBLEMELE ELEVILOR

CARE NE CREEAZĂ PROBLEME

Silvia Brănescu, Profesor de Limba si literatura română

Şcoala cu Clasele I-VIII Mintiu Gherlii, Cluj

Într-un ziar apărea cu ceva timp în urmă un articol care atrăgea atenţia asupra faptului că: ”La şcoală nu e timp de problemele personale ale elevilor”. Dacă este sau nu adevărat, nu suntem noi în măsură să o spunem,totuşi trebuie să recunoaştem că este nevoie de o mare implicare a profesorului pentru a vedea în elevul său copilul sau adolescentul cu dificultăţi şi preocupări specifice.

            În cartea sa dedicată „necazurilor cu şcoala”, Daniel Pennac vorbeşte despre bagajul personal al elevului: „În clasă intră ceva ce aminteşte de o ceapă: câteva straturi de supărare, frică, nelinişte, pizmă, mânie, invidii nesatisfăcute, renunţare furioasă, acumulate pe fondul unui trecut ruşinos, unui prezent ameninţător, unui viitor condamnat. Priviţi, iată-i cum sosesc, cu corpul în transformare şi cu familia în rucsascul de şcoală.”[1]

            Într-adevăr, dificultăţilor copiilor(adolescenţilor) sunt multiple, începând de la înfruntarea unor influenţe negative din lumea înconjurătoare(droguri, fumat, alcool, false modele ale vieţii publice, etc.) şi până la provocările determinate de schimbările fiziologice şi mentale datorate vârstei, schimbării diferitelor contexte sociale.

            Există mai multe teorii  care vorbesc despre stadiile de dezvoltare, iar noi ne vom referi pe scurt doar la două dintre ele. În clasificarea pe care o face Piaget în ceea ce priveşte dezvoltarea morală, etapa de vârstă care ne interesează (10-14 ani) este considerată o etapă a autonomiei morale[2].Ceea ce trebuie să ia în considerare cel care lucrează cu aceşti elevi este că aceştia nu mai acceptă automat regulile, acestea trebuiesc negociate. De asemenea să nu se aştepte la un respect necondiţionat, întrucât elevii lor aşteaptă de la ei cooperare, un fel de raporturi de egalitate. Nu este de mirare nici faptul că este greu la această vârstă să afli vinovatul din clasă, fiindcă ei simt nevoia de a se solidariza.

Totuşi, cele mai multe neînţelegeri  sunt cauzate de sistemul de acordare a notelor, de aplicarea regulilor; ei dezvoltă un acut sentiment al dreptăţii, dus la extreme uneori, şi de aceea au senzaţia că de multe ori sunt nedreptăţiţi.

            În teoria lui Eric Erikson[3], vârsta cuprinsă între 7 şi 12 ani este marcată de existenţa a doi poli conflictuali: hărnicie şi inferioritate. Pe de o parte, elevii simt nevoia de recunoaştere a abilităţilor practice sau intelectuale. Cu alte cuvinte ei au dorinţă de muncă , iar dacă aceasta nu este utilizată sau valorizată, fie se va concentra spre alte domenii de interes, fie va determina un comportament disruptiv în clasă. Există şi riscul ca, din cauza eşecului în rezolvarea sarcinilor şi a lipsei de suport din partea celorlalţi, copilul să dezvolte un sentiment de inferioritate, refuzând în apoi orice implicare în activităţile didactice.

După 12 ani, copilul va intra într-o perioadă de căutare a propriei identităţi. Este greu să menţii liniştea într-o clasă în care elevii caută tot mai mult să comunice, să împărtăşească idei şi păreri. De asemenea, apare dragostea adolescentină cu problemele ei şi despre care tinerii simt nevoia să vorbească. Erikson consideră că la acestă vârstă, iubirea ţine tot de o nevoie de clarificare a identităţii: „adolescentul proiectează asupra partenerului o imagine confuză a sa şi o reprimeşte - ca dintr-o oglindă - gradual clarificată. De unde şi marele rol al conversaţiei în acest fel de iubire.“[4]

Tot datorită căutării de sine, adolescentul caută să se integreze unor grupuri, cu care împărtăşeşte aceleaşi valori. De multe ori se întâmplă ca certurile între colegii de clasă să fie determinate incogruenţa dintre membri sau de rivalităţile între giferitele grupuri. Ceea ce îl caracterizează pe tânărul de 12/14 ani este fidelitatea, o fidelitatea faţă de el însuşi şi faţă de prieteni care îl ajută să îşi manifeste potenţialităţile şi să facă faţă contextelor ce au alte sisteme de valori.[5]

            Cartea lui Erikson ne ajută foarte mult să vedem în comportamentul inacceptabil al elevilor nostri o manifestare naturală, specifică dezvoltării lor psiho-somatice. De exemplu, manifestări verbale necontrolate au drept cauză „O oarecare slăbiciune a inhibiţiei ce se manifestă prin izbucniri necontrolate şi mult zgomot” sau faptul că „momentul culminant al pubertăţii este în general tensional şi încărcat de confuzie”[6]. Faptul că  la ore, tinerii au tendinţade a discuta între ei este, oarecum explicabil prin „creşterea capacităţii de a verbaliza şi simboliza impresiile”[7]. Atitudinea indecentă faţă de sexul opus este totuşi normală, deoarece are loc maturizarea sexuală iar „tânărul este încărcat de anxietate şi în acelaşi timp de culpabilitate”[8]. Până şi plictiseală este un fenomen natural şi  îl întâlnim de multe ori printre cauze ale problemelor elevilor cu şcoala.

            Într-unul din studiile sale Malcolm Saunders[9] invită, de semenea, la o considerare a dificultăţilor dintre cel mai profunde elevilor, de evaluare a „bagajului lor”. El consideră că antipatia faţă de şcoală nu este o vină, ci un sentiment dezvoltat de elev şi care necesită o atenţie deosebită., iar nevoia de recunoştere sau situaţia de a fi izolat îi împinge pe unii să aibă comportamente exagerate, prin care să atragă atenţia.în raport cu regulile, după cum am putut observa şi în teoriile prezentate mai sus, există o rezistenţă faţă de regulile impuse din afară, dar se poate întâmpla ca diferenţa dintre sistemele de valori utilizate în familie, la şcoală, cu prietenii să ducă la o stare de confuzie şi, în final, la ignorarea lor. Studiul recunoaşte ca reale impulsivitatea de nestăpânit anxietatea asociată anumitor situaţii, dar şi agresivitatea umană înnăscută care pot cauza mari dificultăşi profesorilor.

            Poate că cea mai bună concluzie pentru această privire curioasă în bagajul de probleme ale elevilor o oferă pledoaria pe care o prietenă a scriitorului Daniel Pennac o face în favoare diversităţii din clasă:

„Fiecare elev cântă la instrumentul lui, nu trebuie să mergi împotrivă. Partea delicată este să ne cunoaştem bine muzicienii şi să găsim armonia (...). Iar dacă ai moştenit micul trianglu care nu ştie să facă decât ting-ting sau vechea alăută care nu face decât bloing-bloing, important este ca ele să scoată acele sunete la momentul potrivit, cât mai bine cu putinţă, să devină un excelent trianglu şi o ireproşabilă lăută şi să fie mândri de calitatea pe care contribuţia lor o conferă ansamblului. Cum gustul armoniei îi face pe toţi să progreseze, micul trianglu va cunoaşte până la urmă şi el muzica, poate nu la fel de strălicit ca vioara întâi, dar va cunoaşte aceeaşi muzică.”[10]