DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ

Prof. înv. primar Almaș Andreea-Ioana

Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău

Obiectivul primordial al adulţilor care se ocupă de creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor este dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale. Aceste competenţe asigură adaptarea la vârsta adultă și tocmai de aceea este recomandat ca dezvoltarea și optimizarea competențelor emoționale și sociale să se realizeze cât mai devreme, în copilărie, deoarece dezvoltarea deficitară a acestor competențe are efecte negative asupra funcționării și adaptării copiilor în adolescență sau în viața adultă și afectează sănătatea mentală, dezvoltarea cognitivă, pregătirea pentru școală. Abilităţile sociale şi emoţionale se învaţă în contextul relaţiilor de zi cu zi, prin interacţiunea directă a copilului cu părintele, educatorul, învăţătoarea, profesorii, colegii de grupă sau de clasă. Cercetările din domeniul competenţelor emoţionale şi sociale arată că modul în care adulţii răspund la comportamentul copilului, îşi gestionează emoţiile, relaţionează cu ceilalţi sau rezolvă conflictele sunt modele prin observare şi imitare de către copii. Cel mai important rol al adultului este să atenueze emoțiile negative ale copilului și să le amplifice pe cele pozitive.

Abilitatea unei persoane de a se adapta cerințelor vieții și de a face față problemelor cu care se confruntă depinde de funcționarea integrată a abilităților sale emoționale, sociale și de funcțiile cognitive. Competențele emoționale și cele sociale se află într-o relație de interacțiune și interdependență reciprocă, deoarece gestionarea propriilor emoții și ale celorlalți este extrem de importantă pentru formarea și inițierea relațiilor sociale, ambele contribuind în egală măsură la dezvoltarea optimă a copiilor. Spre exemplu, un copil cu dificultăți în recunoașterea și adaptarea la emoțiile celorlalți va întâmpina probleme de relaționare, va fi respins de către ceilalți, ceea ce va contribui la menținerea/ agravarea deficitelor în dezvoltarea competențelor emoționale (Catrinel, Kallay, 2010).

Abilitățile emoționale și sociale sunt rezultatul influențelor provenite din următoarele categorii de factori:

-factori intrapersonali (biologici, de temperament) cu o puternică componentă înnăscută

-factori interpersonali (interacțiunile cu cei din jur) influențați de normele, valorile culturii din care provine copilul (Catrinel, Kallay, 2010).

La vârstele mici influența factorilor inter- și intrapersonali este mai puternică asupra competențelor emoționale, decât asupra celor sociale. Felul în care se produce socializarea emoțiilor în mediul familial și educațional sunt responsabile de modul în care copilul își va dezvolta competențele sociale. Chiar dacă un copil se naște cu anumite trăsături care îl predispun spre dezvoltarea unor competențe emoționale/ sociale precare, familia și cadrele didactice pot compensa aceste neajunsuri. Spre exemplu, un copil cu reacții anxioase excesive datorate unor caracteristici de temperament poate fi ajutat în achiziționarea unor mecanisme potrivite prin care să-și monitorizeze stările de frică. În același timp, un copil înzestrat cu toate trăsăturile necesare dezvoltării unor competențe emoționale/ sociale optime, care trăiește într-un climat familial conflictual, în care părinții se ceartă zilnic și au probleme cu consumul de alcool, se poate dezvolta inadecvat (Catrinel, Kallay, 2010).

Maniera în care răspundem nevoii emoționale a copilului afectează dezvoltarea creierului său și influențează devenirea lui ca persoană. În calitate de adulți putem încuraja capacitățile de înțelegere și toleranță din partea copilului prin stabilirea unor limite, astfel încât fiecare situație să devină un context benefic de învățare. De asemenea, e important să punem accentul pe emoția copilului, corelând-o cu comportamentul și acțiunile sale („Este normal să simți supărare pentru că nu am mai stat în parc, dar este prea târziu...”). Emoțiile copiilor nu trebuie invalidate cu mesaje de felul: „Nu este normal să te superi...” și nici cu reacții de genul: „Mereu îmi faci asta...”, deoarece apare riscul de a pierde conexiunea cu copilul (Gyorgy, 2016).

În concluzie, învățarea anumitor comportamente depinde de modul în care adulții favorizează sau blochează dezvoltarea emoțională și socială. Școala reprezintă un contex social în care copiii au ocazia să interacționeze cu ceilalți copii în mai mare măsură decât în cadrul familiei. De aceea, copiii pot să învețe sistematic despre emoții și comportamente sociale adecvate.

Bibliografie

· Ştefan Catrinel A., & Kállay Éva. (2010). Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari: Ghid practic Pentru Educatori. A.S.C.R Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România.

· Gaspar Gyorgy. (2016). Copilul invizibil. București: Editura Curtea Veche Publishing

· Schaffer, R. H., & Ionescu, T. (2010). Introducere în Psihologia Copilului. Cluj-Napoca: ASCR.

· https://www.comunitateateacherme.com/post/pa%C8%99i-mici-c%C4%83tre-%C3%AEn%C8%9Belegerea-copilului-t%C4%83u-modele-psihopedagogice-de-comunicare