EDUCAREA COPILULUI ÎN FAMILIE ŞI IMPLICAŢII LA NIVELUL ŞCOLII

Prof. înv. primar Postelnicu Alina

Şcoala Gimnazială „Gheorghe Diboş”, Comuna Măneşti

Rezumat: Acest articol îşi propune să evidenţieze importanţa pe care o are colaborarea dintre părinţi şi profesorul de la clasă. Educaţia din mediul instituţional nu este suficientă pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Aceasta trebuie completată de educaţia oferită de părinţi, cele două fiind fundamentate pe aceleaşi principii. Pentru ca părintele, acasă, să îl ajute pe copil să facă alegerile corecte, acesta trebuie să înveţe ascultarea activă.

Cuvinte cheie: comunicare, colaborare, ascultare activă

Parteneriatul şcoală – familie este un subiect care atrage din ce în ce mai mult atenţia cadrelor didactice, motivul fiind acela că educaţia din mediul instituţional trebuie completată şi susţinută şi de mediul familial, cel în care copilul îşi petrece cea mai mare parte a timpului. În plus, este foarte greu să corectăm în cele patru ore petrecute la şcoală cu elevii din ciclul primar greşelile săvârşite de părinţii lor, de multe ori fără intenţie, în restul timpului.

Prima parte a copilăriei este una de adaptare la tot ceea ce îi oferă viaţa, însă „la vârsta de 6 ani se produce o cotitură în viaţa copilului”(M. Cajal, 1975, p. 32). O schimbare majoră este resimţită şi de către părinţi, aceştia fiind nevoiţi să facă faţă tuturor noutăţilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le adopte în supravegherea şi îndrumarea unui şcolar. Copilul încearcă să se integreze în noul colectiv şi să asculte cerinţele învăţătorului şi să le rezolve cât mai bine. La şcoală, copilul participă la activităţi care îl ajută să îşi dezvolte imaginaţia, memoria, competenţele muzicale şi lingvistice etc. Pentru ca deprinderile să fie bine sedimentate, părintele trebuie să menţină permanent comunicarea cu profesorul de la clasă şi să îl susţină acasă prin îndemnarea copilului la rezolvarea temelor şi la manifestarea unui comportament adecvat şi acasă. Copilul trebuie încurajat să povestească ceea ce s-a întâmplat la şcoală, ceea ce i s-a părut interesant şi chiar să discute despre momentele în care simte că a fost nedreptăţit. Dacă profesorul de la clasă a procedat corect, părintele trebuie să îi explice copilului de ce a meritat calificativul respectiv şi nu unul mai bun folosind argumente şi să îi ofere variante pe care le poate urma pentru a primi calificativul dorit cu următoarea ocazie. Dacă acea comunicare menţionată anterior se desfăşoară între părinte şi profesor, discuţiile pe care părintele le are acasă cu copilul le-ar putea întări pe cele pe care profesorul le are cu elevul în clasă. În acest fel, copilul capătă şi mai multă încredere în părinţi şi în profesor şi nu este dezorientat.

Temele pentru acasă sunt deosebit de importante pentru consolidarea cunoştinţelor dobândite în clasă dacă sunt adecvate vârstei, nivelului de dezvoltare intelectuală pe care îl prezintă copilului şi în ceea ce priveşte volumul, acesta nu trebuie să depăşească posibilităţile copilului sau să îi îngrădească alte activităţi pe care copilul trebuie să le desfăşoare conform vârstei. Profesorul nu este acasă atunci când copilul efectuează temele, rolul părintelui fiind esenţial. Copilului trebuie să îi fie asigurat un mediu potrivit pentru a-şi face temele. El trebuie să aibă un loc în care să îşi poată face lecţiile liniştit, iar timpul destinat acestora să fie inclus în programul zilnic al elevului, care ar trebui să cuprindă pe lângă teme şi timpul de odihnă, timpul în care să mănânce şi timpul de joacă. Având toate aceste trebuinţe satisfăcute, copilul se poate concentra la ceea ce are de pregătit pentru şcoală.

Nu doar temele pentru acasă şi explicarea calificativelor slabe sunt elementele pentru care ar trebui să existe colaborarea şcoală – familie. Am amintit anterior despre programul zilnic al elevului şi despre activităţile pe care un copil ar trebui să le desfăşoare la această vârstă. Există activităţi care îl pot ajuta pe copil să se dezvolte şi activităţi care nu vor susţine ceea ce se străduieşte profesorul să facă în sala de clasă. Un profesor care deţine competenţele necesare „ştie că o măsură eficientă de a opri sau a preveni comportamentul inacceptabil este de a-i furniza copilului o mulţime de lucruri interesante de făcut”(T. Gordon, 2008, p. 123). Profesorul are întotdeauna activităţi de rezervă pentru elevii care termină mai repede sarcinile de lucru şi le oferă noi experienţe interesante din care au ceva de învăţat. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi acasă. În loc să îl lase în faţa televizorului să urmărească programe care îl îndeamnă la manifestarea unor comportamente violente, părintele ar putea să se implice într-o activitate pe care să o desfăşoare alături de copil. În locul programelor TV, părintele ar putea să îi ofere copilului jocuri potrivite vârstei, care să îl stimuleze să se dezvolte din punct de vedere intelectual şi să îi pună toate procesele psihice în funcţiune. Dacă părintele ştie să ofere un substitut într-un mod calm, blând, copilul nu va riposta şi va accepta să renunţe la ceea ce făcea anterior.

Nu este uşor pentru un părinte să îşi educe copilul, să îl înţeleagă şi să se facă înţeles, totul finalizându-se cu luarea unei decizii corecte de către copil. Pentru a veni în ajutorul părinţilor, literatura de specialitate pune în lumină conceptul de „ascultare activă”. „Ascultarea activă determină copilul să fie mai dispus să asculte gândurile şi ideile părinţilor.” (T. Gordon, 2014, p. 77) Acest lucru se întâmplă deoarece copiii sunt mai interesaţi să asculte opinia părinţilor dacă înainte de acel moment şi ei au fost ascultaţi cu atenţie atunci când au avut ceva de spus. Există multe situaţii în care copiii îşi ascultă profesorul de la şcoală, în timpul orelor, însă acasă, consolidarea cunoştinţelor nu poate continua pentru că acolo intervin părinţii, cei pe care copiii nu îi ascultă. În cazul părinţilor care se plâng de faptul că nu sunt ascultaţi de copii este probabil ca nici părinţii să nu îşi „asculte” copiii. Dacă părinţii ar încerca ascultarea activă cu propriul copil, ar observa că uşor, uşor copilul va reuşi să înţeleagă acele soluţii propuse de părinţi, care sunt bune pentru dezvoltarea sa, soluţiile constructive câştigând teren în faţa celor preferate anterior de către acelaşi copil. Ascultarea activă îi oferă copilului încredere şi siguranţa că ceea ce îi propun părinţii reprezintă doar elemente benefice unei dezvotări armonioase. Un bun părinte, pentru a dovedi ascultarea activă, trebuie să îşi dorească să audă ce are de spus copilul, să îşi dorească să îl ajute în legătură cu problema pe care o are în momentul respectiv, să fie capabil să îi accepte sentimentele, să aibă încredere în capacitatea copilului de a se descurca din punct de vedere afectiv, să considere emoţiile ca fiind trecătoare, nu permanente şi să reuşească să îşi vadă copilul ca pe o persoană separată de el, părintele, o persoană unică. (T. Gordon, 2014, p. 78-79)

Dacă părintele îşi propune să facă aceste schimbări şi să aleagă ascultarea activă, atunci toate aspectele benefice prezentate mai sus ar fi acceptate de către copil, iar educaţia din şcoală ar putea fi continuată şi acasă, în timpul pe care copilul îl petrece în familie. În acest fel, în următoarea zi de cursuri profesorul ar constata progresul şi ar avansa spre noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi ce vor fi construite pe o bază solidă. Dezvoltarea armonioasă a copilului ţine de factorii devenirii fiinţei umane, ereditate, mediu şi educaţie, ultimii doi menţionaţi putând fi aleşi de „educatori”. Evoluţia copilului depinde de educaţia de la şcoală şi de acasă, de mediul pe care profesorul şi părinţii îl construiesc şi de concordanţa dintre acestea.

Bibliografie:

· Cajal, Marcu, Educarea copilului în familie, Editura Medicală, Bucureşti, 1975

· Gordon, Thomas, Manualul părinţilor eficace, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008

· Gordon, Thomas, Părintele eficient, Editura Trei, Bucureşti, 2014